Momente şi schiţe

Matrioşca

2012-01-24T10:32:00.000-08:00

... preview pentru un proiect personal.

În culise

2012-01-04T13:23:00.000-08:00

Aici sunt în atelierele ESAD-ului din Strasburg, unde m-am infiltrat ca o spioană ce sunt. M-am repezit să fac serigrafie cu un entuziasm debordant, ceea ce dovedeşte că în cei 3 ani cât am stat departe de tehnică am uitat cât e de mizerabilă (la propriu).

Punctele 6-10 se repeta pentru fiecare culoare.Great fun.

Les vacances de Maria

2012-01-03T06:53:00.000-08:00

Gulliver chiar avea dreptate

2011-12-27T07:35:00.000-08:00

...Marco Polo si Simbad de asemenea.

Minciuni, născocirea, invenţia fantastică sunt singurele instrumente cu adevărat capabile să descrie călătoriile. Nu există nici o altă cale de a explica, pentru a trezi în altul emoţia oglindă emoţiei tale. Orice descriere fidelă a realităţii realitâţii nu face decât să trezească în celălalt un colaj de imagini deja văzute, chipuri familiare şi cautări pe google, cărţi poştale bidimensionale, un mod la îndemâna oricui de a îmblânzi necunoscut prin înecare în banalitate. Şi asta pentru că profunzimea nu este dată de adâncime, ci de emoţia nexplicabilă, de senzaţie de disconfort, de mirare, de sentimentul care-ţi stăruie în piept mult după ce imaginile s-au şters din amintire.

Şi astfel, dacă vrei cu adevărat să-ţi istoriseşti călătoriile, trebui să minţi, să vorbeşti despre oamenii cu cap de câine, despre uriaşi şi pitici, despre mustăciosul cu cap de pasăre şi măciulie de argint pe care l-ai văzut în tramvai.

Imagini extrase din jurnalul călătoriei mele în Strasbourg.

Sărbători fericite!

2011-12-25T01:34:00.000-08:00

Şi amintiri din toamna asta, în acelaşi timp.

Cangurul

2011-12-16T12:37:00.000-08:00

...sau Maria învaţă să deseneze animale - partea a doua

Desen realizat pentru o brosură a concursului Cangurul (ah, copilăria contraatacă, ce greu era concursul, mereu am ieşit din el cu convingerea ca nu sunt geniu).

Gulliver avea dreptate

2011-12-10T13:22:00.000-08:00

Imagine extrasă dintr-un proiect despre călătorii, călători şi ciudăţenii fireşti.

George se întoarce!

2011-10-31T02:44:00.000-07:00

Cu entuziasm, şi de data aceasta în limba română!
Mai ţine-ţi voi minte The Book of George? Ei bine, due to popular demand, Cartea lui George va apărea în limba română. Lansarea este pe 5 noiembrie la ora 20, la Control Club din Bucuresti. Va fi urmată de un concert Sillyconductor, autorul soundtrack-urilor de pe site-ul thebookofgeorge.com

În completare, veţi avea parte şi de o galerie de portrete ale personajului principl, văzut de fiecare din cei 20 de autori. Aici, un preview:

(click pentru portretul lui George as a little kid, desenat de Ileana)
Voi reveni cu mai multe date când voi şti de unde poate fi cumpărată cartea.

Vară, soare, pisici

2011-09-10T09:30:00.000-07:00

Ilustraţie 100% digitală. Tabletă grafică sau nu, tot e greu să desenezi animale...

Ştiţi ce am făcut vara asta?

2011-09-09T10:49:00.000-07:00

...ei na, am stat în faţa calculatorului şi am desenat!

... studii de documentare iniţială...

...studiu de personaj în culoare -

...studii pentru personajul principal...

Şi o pagină finală! Ta-naaaa!

(Fontul e făcut de mine.)

Povestea (romanul grafic, s`il vous plaît!) se numeşte "Foire de Nuit" şi va apărea ca e-book la Editura Makaka înainte de sfârşitul lui 2011. Cu puţin noroc, va apărea şi în română şi engleză, nu doar franceză...

Şi acum... publicitate!

2011-07-13T12:45:00.000-07:00

Score this design: "My Fair Lady," to help it get printed on Threadless!

" />

2011-07-05T02:49:00.000-07:00

Vă prezint cu entuziasm revista Reper, un proiect ambiţios al Samirei Natour la care mi-a facut mare plăcere să particip.

Mai multe informaţii găsiţi aici.

Şi iată ilustraţiile mele, ce însoţesc un articol al Elenei Tudor.

Regele Lear

2011-06-02T00:51:00.000-07:00

Există lucruri cu care te tot întâlneşti de-a lungul vieţii şi de fiecare dată se înfăţişază altfel privirii. În categoria asta intră pentru mine piesele lui Shakespeare. Sunt scrise într-o engleză înfiorător de greu de citit, dar foarte uşor de priceput (de aceea, nu trebuie citite, ci văzute la teatru), mare parte din jocurile de cuvinte s-au pierdut odată cu evoluţia limbii (o parte incredibil de mare, practic tot ce vorbesc personajele e cu dublu/triplu înţeles, tot timpul). Şi cu toate acestea, valoarea pieselor de teatru rămâne neschimbată, iar subiectele, surprinzător de actuale.

Astăzi, despre regele Lear. Cand eram mică, credeam că e varianata englezească la Sarea în bucate, doar cu final trist (finalul trist a fost de fapt o găselniţă de-a lui Shakespeare, care tare i-a supărat pe cei care au pus piesa în scenă sute de ani după aceea, atât de tare încât de cele mai multe ori se juca într-o varianta happy-ending, Cordelia nu moare, tronul îi revinde lui Edgar şi cei doi se căsătoresc).

Apoi am crescut mai mare şi am citit (în Freud) ca este vorba de fapt de teama de moarte - simbolizată de Cordelia, şi cu care regele nu se poate împăca, ratându-şi astfel destinul. Pentru că singurul mod în care poţi învinge moartea e să o accepţi/alegi. După Freud, despre asta e vorba şi în Neguţătorul din Veneţia (momentul alegerii casetelor), şi în Cenuşăreasa şi în Sarea în bucate.

Tablourile lui Baba mi-au zis că e o piesă despre dictatori şi nebunie, un soi de Toamna patriarhului. Prin extrapolare, poate fi despre Putere, în toate manifestările ei. Sau poate e despre Alzheimer, despre momentul în care pierzi tot ce ai, tot ce eşti, tot ce-ţi aminteşti. Sau poate ca e despre Nietzsche şi Dumnezeu care moare. Sau poate ca nici măcar nu este despre Regele Lear, ci despre Cordelia, o poveste cu contra-morală despre cum demnitatea şi refuzul de a linguşi, încăpăţânarea de a fi stejar şi nu trestie duce în final la sfârşitul lumii.

Fiind vorba de Shakespeare, piesa e, desigur, despre toate acestea deodată. Şi despre perspectiva vizuală pe şapte planuri de adâncime în exprimarea literară (momentul în care Edgar îi descrie unui Gloucester orb faleza abruptă şi imaginară). Şi despre părinţi şi copii. Şi despre nebunie.

Expoziţie Cărtureşti Cluj

2011-05-25T12:55:00.000-07:00

Dacă sunteţi în Cluj, vă aştept cu drag!

Iluzionistul

2011-05-24T07:58:00.000-07:00

... un film trist. De asemenea, un film egoist. Dar nu egoismul rapace al tinereţii, ci cel neputincios şi resemnat vieţii care începe după ce copii au plecat şi câinele a murit.

Iluzionistul este cel de-al doilea film de lung metraj regizat de Sylvain Chomet, cu scenariul adaptat după ultimul scenariu al regizorului, actorului şi scenaristului francez Jacques Tati.

Un magician de mâna a treia se pomeneşte , în urma unui act de generozitate deghizat într-un truc, în rolul de tată al unei fete de la ţară. Ea s-a decis să-l urmeze prin lume pentru că, nu-i aşa, el poate face orice cu magia lui.

Timpul trece şi iluzionistel îşi contină jocul, fără a dezvălui vreodată că în spatele magiei se ascunde munca, pe alocuri umilitoare şi tot timplu invizibilă a părintelui care nu se îndură să rupă vraja. Timpul trece şi fata se îndrăgosteşte... şi atunci magicianul pleacă mai departe, lăsând în urmă un bilet, there are no magicians.

Titlul este un joc de cuvinte, pentru că filmul nu prea are în fapt legătură cu magia, dacă vă stârneşte în minte imaginea tabloului lui Magritte sau dacă vă aşteptaţi la supranatural, atunci veţi fi dezamăgiţi. Are în schimb legătură cu iluzia, cu cercul protector pe care părinţii îl desenează cu duioşie în jurul copiilor. Şi mai are legătură cu omul invizibil, cel care lucrează nevăzut de nimeni şi pentru căre nu există nici o recompensă, niciodată. Şi nici consolare.

Pe scurt, e povestea unui părinte. Iar fotografia pe care protagonistul o poartă cu el mereu, împărtăşindu-ne-o doar la final, confirmă faptul că e o poveste care se repetă iar şi iar. Şi e oarecum surprinzător să vezi perspectiva paternă. Mama care suferă că-i plecă copii e devenită oarecum clişeu, o percepi mai degrabă ca simbol decât ca drama individuală. Dar protagonistul filmului se construieşte întâi ca personaj, şi apoi ca tată, astfel încât, prin empatie, drama lui devine dureroasă.

Bucureşti

2011-05-07T11:32:00.000-07:00

...sau cum să-ţi însăilezi propriile amintiri din mai nimic. Pentru că l-am căutat în memoria mea şi am găsit altceva.

Oras fantomă. Am trecut totdeauna prin el în fugă, am stat mai mult în vieţile altora decât pe străzi, am rătăcit în amintirile unei studenţii care nu era a mea, am trecut prin promisunea unei minuni exotice care a eşuat de fiecare dată să se împlinească.

Aşa că nu e de mirare, că atunci cănd am avut de ilustrat Bucureştiul, m-am pomenit încercând să surprind un oraş inventat, un oraş care există după skyline-ul cenuşiu şi nu foarte "sky", dincolo de eternele anunţuri cu "traficul azi în capitală...", un oraş pe care l-am întrezărit din colţul ochiului, dar care s-a tremurat şi s-a prefăcut în altceva de fiecare dată când m-am apropiat să mă uit mai bine.

Undeva pe parcurs mi-am amintit de Craii de Curtea Veche sau, mai exact, nu mi-am amintit, pentru că memoria e trădătoare, aşa că m-am pomenit cu o stafie de roman rescris de la cap la coadă, cu o acţiune incertă dar cu o atmosfera neliniştitoare, boemă, vals funerar şi muzică lăutărească, nuvelă fantastică, în care supranaturalul se deghizează în banal. Probabil că nu erau numai craii, probabil era şi un pic de Eliade. Poate şi alte lucruri.

Şi de aici am pornit la drum.

9 + 1 poveşti cu mustăţi despre nişte hamsteri cu adevărat adevăraţi

2011-05-05T00:04:00.000-07:00

Editura LiterNet › Voicu Bojan: 9 + 1 poveşti cu mustăţi despre nişte hamsteri cu adevărat adevăraţi

Cartea poate fi downloadata gratuit!

Pădurea fermecată

2011-04-14T12:57:00.000-07:00

Din seria exerciţii creative şi poveşti pe care într-o bună zi am sa le spun...

...bucătăria...

Povestea lui George continuă...

2011-03-08T11:33:00.000-08:00

...cu povestea celor 20 de autori în interviul Ioanei Moldoveanu de pe Vice.

2011-02-04T05:29:00.000-08:00

Întrerupem programul pentru... PUBLICITATE!
Score this design: "Sleeping Labyrinth," to help it get printed on Threadless!

" />

George şi vânzătorii ambulanţi

2011-02-01T01:44:00.001-08:00

Când eram mică, venea la uşă un nene să vândă câine de porţelan, cu irefutabilul argument că a cumpărat şi vecina de la 3. Apoi mai venea o cerşetoare cu un copil, un rus cu bătătoare de covoare şi oamenii cu Biblia. Cum n-aveam voie să deschid necunoscuţilor - trebuia să-mi car scaunul din bucătărie să mă uit pe vizor - intrau toţi în categoria de străini cu care nu vorbeşti, laolaltă cu lupul din Scufiţa Roşie.

Privind retrospectiv, cei cu Biblia mi se par cel mai greu de înţeles. Ei erau singurii care vorbeau de medicamente miraculoase împotriva morţii, a bătrâneţii, a suferinţei, cortrabalansându-le în acelaşi timp cu diferite versiuni asupra focului iadului. Erau singurii care încercau să cumpere terenul iluzoriu al credinţei personale şi să construiască pe el echivalentul spiritual al unui McDonalds.
Toţi erau de acord că trăim vremea falşilor profeţi. Toţi erau siguri că ceilalţi sunt falşii profeţi. Problema e că, dacă pe cer se va afişa Game Over, şi noi vom fi tot aici, cu toţii vor fi avut, oareşcum, dreptate.

Imaginea face parte din The Book of George

George - capăt de linie

2011-01-26T09:50:00.000-08:00

"George dies" - am primit mesajul pe la sfârşitul lui august. Treaba mea era să spun cum (întreaga poveste pe The Book of George). Era imposibil să nu sesizez ironia sorţii - cam de 3 ani de zile tot fac benzi desenate despre moarte, la modul cel mai filosofic cu putinţă (de exemplu. alt exemplu. alt exemplu. alt exemplu. mama zice că exagerez). Dar să-mi scriu singură scenariul - adică să-l omor eu pe George, asta era altă poveste. Mai ales că eu tot vorbesc de autenticitate - nu poţi să spui o poveste fără să te legi de ceva senzaţii, ceva emoţii, ceva amintiri din trecutul tău.
Întîi mi-am adus aminte că din copilărie (în fine, anul 3 de facultate) eu voiam să fac o bandă desenată după La Ţigănci a lui Eliade. Apoi mi-am adus aminte de un roman al lui Liviu Rebreanu. Un călugăr se plimbă prin sate vestind sfârşitul lumii. Şi moare la data stabilită. Cinci puncte cui îmi spune ce roman era.
Dar mai ales mi-am amintit de Sfârşitul Lumii, aşa cum mi-l povestea bunica mea. Cum pe atunci timpul era mult mai scurt (ieri, azi şi mâine), apocalipsa mi se părea inevitabilă. Am renunţat din start să mă fac doctoriţă - nu avea nici un rost, doar avea să vină Împărăţia lui Dumnezeu azi mâine şi oamenii vor fi veşnic tineri şi fericiţi.

Şi de aici povestea a început să se închege.
Era clar. Trâmbiţele aveau să fie înlocuite de anunţul "abonatul GSM" şi apocalipsa avea să vină la bloc.

The Book of George

2011-01-25T09:17:00.000-08:00

...este un album colectiv de bandă desenată românescă, proiect finanţat de Institutul Cultural Roman prin programul Cantemir şi publicat/coordonat de Hardcomics. Cartea va fi prezentată la Festivalul de Bandă Desenată de la Angouleme.

Dar cine este George? Aceasta a fost întrebarea la care au trebuit să răspundă - în bandă desenată - participanţii. Despre George se ştia că are 33 de ani şi e bucureştean... în rest, s-a tras la sorţi. Ileana, de exemplu, a primit Copilăria lui George, Alexandra - George at the Gallery, iar eu am fost cea care a închis uşa şi a stins lumina: Moartea lui George.

Găsiţi cartea în format electronic aici.

Memorie şi nostalgie

2011-01-23T09:33:00.000-08:00

Ilustraţiile, realizate pentru o poveste despre prietenie, mare si despărţiri, sunt aici cu rol de pretext. Vreau să vorbesc de fapt despre nostalgie şi memorie, nu ca refugiu melodramatic, ci ca ingredient activ. Sigur, poţi să faci ilustratii fără să apelezi la amintirile tale, fără să ai ca reper o senzaţie autentică. Poţi chiar să spui, ei, senzaţii autentice, de parca monştrii ar exista cu adevărat şi ar trebui să-i desenăm nu din imaginaţie, ci din memorie. Poţi să ridici din umeri şi să spui, ei sinceritatea în artă, imediat o să ajungem la filosofie de cafenea şi la subiecte precum frumuseţea şi adevărul.
Dar dacă nu recurgi la memorie (o memorie subiectivă, stim cu toţii că era o vreme când monştrii erau cât se poate de adevăraţi), ilustraţia va eşua în locuri comune, vom vedea cei trei copii bucălaţi şi fericiţi şi cele două prinţese disniene la infinit - pentru că şi unii şi celelalte sunt de fapt semne, convenţii, normări ale imaginarului copilăriei. Sunt, de asemenea, imagini inofensive, deloc memorabile, al căror scop este să umple spaţiu cu descriere seacă şi să nu-i pună părintelui mari probleme. Sunt drăguţe, dar nu impresioneză.

Pe de altă parte, se pare că marea din imaginile mele va fi mereu Marea Neagră.

Hamsteri adevăraţi

2011-01-12T11:36:00.000-08:00

Un alt proiect la care am participat, de data aceasta o carte pentru copii scrisă de Voicu Bojan, pe care au fost invitaţi să o ilustreze mai mulţi ilustratori (Paul Mureşan, Răzvan Anton, Bogdan Stănescu, Mircea Drăgoi, Camelia Popa, Ana-Maria Gruia, Kovacs Katalin, Lucia Mărneanu, George Roşu şi cu mine).

Coperta, realizată de Mircea Drăgoi

...şi Speedy, hamsterul care-a fost dat în grija mea.

Trei Filme de Radu Muntean on the Behance Network

2011-01-09T12:53:00.000-08:00

Three Movies on the Behance Network
Aşa cum am promis, găsiţi aici imaginile cu boxul celor trei dvd-uri.

Harţi misterioase

2011-01-07T11:05:00.001-08:00

Parte din The Sketchbook Project.

Sărbători fericite!

2010-12-25T07:34:00.001-08:00

Trei Filme de Radu Muntean

2010-12-18T02:06:00.000-08:00

Vă prezint un proiect la care mi-a făcut mare plăcere să colaborez şi care s-a finalizat săptămâna trecută, odată cu lansarea colecţiea de DVD-uri „3 filme de Radu Muntean”. Pachetul conţine trei dintre cele patru pelicule ale sale: Hîrtia va fi albastră (2006), Boogie (2008) şi Marţi, după Crăciun (2010). Fiecare dintre DVD-uri conţine bonusuri inedite, interviuri, secvenţe din making-off.

Pachetul este disponibil din 15 decembrie în Librăriile Cărtureşti.

Eu am realizat imaginile pentru coperte - promit să pun şi poze cu boxul şi DVD-urile.

Lenka

2010-11-15T00:37:00.000-08:00

Cu ceva timp în urmă am realizat imaginea pentru coperta romanului Lenka, de Elena Netcu, apărut de curând la Editura Benefica.

Corespondeţe egoiste - partea a doua

2010-11-03T05:49:00.000-07:00

Drag public,

Nu creez pentru tine. Necesitatea care se satisface atunci cănd creionul întâlneşte hărtia, bucuria care-mi conduce mâna, toate acestea nu au nevoie nici de galerii nici de vernisaje, n-au nevoie nici măcar de lucrarea finalizată. Celebritatea nu mă interesează, la fel cum nu mă interesează nici spectrul pictorului maudit, murind de foame în mansarde, genial şi neînţeles, sperând că istoria artei îl va răzbuna.

Aşa că nu mă întreba ce-am să fac în viaţă, nu îmi vorbi de vaze cu flori şi cerbi la izvoare, nu-mi spune ce ţi se pare ţie frumos, nu-mi împuia capul cu valoarea, spirituală sau materială şi nu te aştepta să mediez relaţia ta cu Dumnezeu. Eu si El, cel mai bine ne-nţelegem cănd ne ţinem amândoi gura închisă, mai mult nu există. Şi nu mă întreba ce am vrut să spun, pentru că n-am vrut să spun nimic, dacă voiam mă făceam sau jurnalist, sau predicator.

Şi dacă se întâmplă să-ţi placă ce fac eu, ma tem că trebuie să ne resemnăm amândoi cu ideea ca nu e nici vina, nici meritul meu. E ca o melodie pe care-o auzi la radio şi care-ntoarce ceva în tine, care ridică praful, care-ţi întrerupe fie şi numai o secundă lunga litanie de gânduri. Nu e meritul aparatului de radio, nu e meritul tău. E serendipity.

E punctul în care ne putem întâlni, fără să ne prefacem că arta e o afacere bazată pe cerere şi ofertă, fără să ne dăm drept elite culturale.
E un acord perfect.

Corespondenţe egoiste

2010-10-23T12:25:00.000-07:00

Către artist,

Voi începe direct - e prea multă informaţie pe lume, prea multe imagini şi, da, prea mulţi artişti.

Era o vreme când cutreieram galerii şi muzee, citeam cu răbdare toate plăcuţele explicative, pliantele care detaliau conceptul, articolele din reviste. Era o vreme când pricepeam. Era o vreme când mă entuziasmau instalaţiile, fotografia, fotorealismul sau glumele colorate. Dar a trecut timpul şi nu mai e loc în spatele ochilor mei nici pentru concepte, nici pentru imagini. Actul artistic presupune din partea meo o empatie de care nu mai sunt în stare, o empatie care-mi miroase de acum a risipă. Şi aşa obosesc şi mă irosesc văzând prea multe reclame, prea multe vitrine, prea multe tâmpenii blincănitoare în dreapta paginii de internet. Saltul de înţelegere îmi dă dureri de genunchi. Nu mă interesează copilăria ta nefericită, trecutul comunist, trecutul hipiot, orientarea ta sexuală, părerile tale despre viaţa şi religie, filosofia care-ţi susţine demersul. Şi dacă eşti scriitor, faţa ta rânjindu-se la mine de pe copertele cărţilor mă scoate din librărie.

Aşa că m-am făcut egoist şi nepăsător. Dacă Beuys avea dreptate şi oricine poate fi artist, atunci concluzia logică e că nu există artişti. Trăiască anonimatul creator, instituţia care-mi dă voie să mă bucur de o alee însorită ca de un fapt estetic, ca de un tablou. Voi institui tirania unui singur critic de artă - anume eu. Şi pentru că a detesta e o emoţie care presupune şi implicare, şi energie, voi da doar două verdicte: îmi place, pueril şi inexplicabil, şi nu mă interesează, le fel de pueril. Dar suficient.

Alice în Ţara Minunilor

2010-10-05T07:42:00.001-07:00

Parte dintr-un proiect colectiv, imaginea ilustrează secvenţa în care trei soldaţi vopsesc trandafirii din albi în roşii.

Nostalgia

2010-10-04T05:12:00.001-07:00

Sunt unele amintiri pe care nu le poţi descrie în cuvinte fără să cazi în banal. Soarele verii a fost cântat în prea multe şlagăre, a vândut prea multe vacanţe la mare ca să-şi poată păstra puterea de evocare. Jocurile nu reînvie magic în povestire decât dacă reuşeşţi să-ţi duci auditoriul cu tine. În copilăria ta, prin copilăria lor. Trecutul are valoare doar rescris, prefăcut, întors pe dinafară ca o mănuşă.
Şi atunci... să spunem poveşti, ca să nu uităm şi să nu pierdem nimic.

...iar şi din nou Threadless

2010-09-02T01:01:00.000-07:00

Score this design: "Click!Next!," to help it get printed on Threadless!

" />

Threadless... din nou

2010-08-20T23:09:00.000-07:00

Score this design: "Give me a heart," to help it get printed on Threadless!

" />

Linişte linişte şi deodată...

2010-08-13T08:23:00.000-07:00

...PUBLICITATE

Score this design: "Song of the City," to help it get printed on Threadless!

" />

A te povesti în imagini

2010-05-28T08:00:00.000-07:00

La marginea lumii stă un om şi-i spune mării poveşti. Iar dacă vreodată s-ar opri, nu se ştie de ce ar fi marea în stare...

Mai am puţin şi voi termina lucrarea de master. Tematica era legată de felul în care ilustraţia de carte se adaptează pe trei nivele de lectură/înţelegere- copilăria, adolescenţa şi maturitatea. La început, credeam lucrarea va fi despre metode de receptare, despre investigaţii tehnice, despre compoziţie şi cromatică, despre filosofie. De fapt, se vădeşte retrospectiv că e mai ales vorba-subtil - despre sentimentul (şi nu conceptul) de identitate. Involuntar. Eu simt în imagini. Eu nu mă definesc ca individualitate, ci ca sumă de imagini acumulate şi nedevelopate. Impresiile mele se leagă de locuri şi de lumină, şi sunt impresii în sensul cel mai prozaic-fotografic al cuvântului. Şi nu se aşază în ordine cronologică, ci se subordonează doar... scenografiei magicului?

Prima carte e povestea unor copii plecaţi în căutarea vrăjitoarei. Prima carte adună, dincolo de textul literar, toate locurile unde am simţit eu realitatea casanta, unde am pipăit intrarea în fantastic. Nu sunt exclusiv amintiri dinainte de intrarea în adolescenţă - copilăria este o stare, nu o epocă. Grădina este undeva în Aix-en-Provence, este de asemena grădina imaginată a Muzeului Rodin din Paris (închisă "a cause du verglas" şi pe care, deci, nu am văzut-o niciodată), dar este si Pădurea de lilieci a Contesei de Segur şi grădina secretă a lui Mary Lennox.

Cea de-a doua carte, Falsele amintiri ale Domnului X, este adolescenţa (dintr-un capăt în celălalt al vieţii). Este stângăcia şi halucinaţia iniţiatică a celui care vede fără să tresară fantasticul în cotidian şi nu încearcă nici o clipă să traseze graniţe. Supra-realismul simţit lăuntric este întors pe dos ca o haină - şi de aici, imagini. Ilustraţie.

Cea de-a treia carte este despre... despre... ei bine, nu ştiu foarte bine despre ce. Despre întunericul din spatele ochilor. Despre înţeleptul care ştie că totul e iluzie, că fantasticul e realitatea. Despre ceea ce e personajul de teatru după ce se încheie piesa, despre cine e de fapt actorul atunci când joacă. Despre singurătatea de care se teme occidentalul.

Dar nici una dintre cele trei cărţi nu vorbeşte despre mine. Aduci la masă ceea ce eşti (you bring to the table what you are). Şi încercând să povesteşti celorlalţi, te povesteşti pe tine. Dar nu povesteşti niciodată despre tine... pentru că atunci marea te va mătura fără să ezite.

Bâlciu'n miez de noapte - Licorna

2010-05-11T06:18:00.001-07:00

Ultima licornă în Bâlci domnelor şi domnilor, numai aici şi acum.

Şi acum.... PUBLICITATE

2010-05-10T04:46:00.001-07:00

Acesta e designul surorii mele - un sfinx curios. Dacă primeşte destule voturi se va transforma într-o figurină tridimensională. Ce mai aşteptaţi? Mergeţi şi votaţi!

Ultima Licornă - Şarpele

2010-05-01T06:36:00.001-07:00

Şarpele e straniu şi uriaş, atât de mare încât cuşca din circ poate cuprinde din el doar o bucată. Şarpele este, poate, expresia naivităţii noastre - exagerăm, hiperbolizăm şi ne închipuim că există mecanisme complexe care ne dirijează viaţa, de la politică la economie, de la religie la destin, de la teoria conspiraţiei la ochiul extraterestru. Când de fapt tot ce există e un eu în mijlocul unor încrengături de poveste.

Ultima Licornă - Dragonul

2010-04-26T12:39:00.000-07:00

Doamnelor şi domnilor.... DRAGONUL!

Lume lume.... Fanzina!

2010-04-22T12:16:00.000-07:00

Când? Sâmbătă!
Unde? La HomemadeFair, Fabrica de Pensule.
Cine? Ei cine, nişte temerari plini de entuziasm!

Homemade Fair

2010-04-21T01:08:00.000-07:00

Târgul HomemadeFair este doreşte să încurajeze iniţiativele creative şi inovative ale artiştilor. Apreciem originalitatea, inovaţia utilizarii materialelor sub forma reciclată, creativitatea prezentări şi nu in ultimul rând unicitatea obiectelor.

La târgul de primăvară vei găsi colecţii noi de accesorii vesele şi colorate, plăsuţe de in, genţi, haine, vederi, sticlă, origami, fotografii, caiete, broşe si alte minunătii.

Şi pentru ca nu vrem să te lăsam să pleci cu una cu două de la târg te invităm să participi la unul din ateliere nostre: la Flipbook vei putea învăţa în câteva minute cel mai simplu mod de a realiza o animaţie, iar pentru cei mai romantici veţi putea să realizaţi flori din materiale textile pe care le vom recicla în accesorii de primavară!

Printre participanţi şi vizitatori nu ezita să le găseşti pe prietenele noastre care vor realiza un bodypainting năstruşnic de primăvară !

“Tonomatul de ilustraţii” este prezent si de această dată la târg şi îţi va transpune dorinţele în imagini şi felicitări originale.

De vezi prea mult verde în jurul tau e din cauză că acesta este modul în care vrem să sărbătorim ziua pământului şi susţinem mişcarea BIO! Adică e timpul să îţi scoţi bicicleta din pivniţă, să încaleci şi să vii la tărg!

Dacă soarele te-a doborât, un suc bio o sa te răcorească numai bine iar ceaiul de la Panko îi va înveseli pe cunoscători!

Intrarea este libera şi târgul este deschis de la ora 12-20.00!

Cu menţiunea ca "Tomomatul de ilustratii" şi "Atelierul de Flipbook" le organizam eu şi Ileana.

Şi unde mai pui ca vom avea şi numărul 5 din Glorioasa Fanzină!

Expresul de noapte

2010-04-17T02:51:00.000-07:00

Povestirile lui Slavomir Mrozek le-am descoperit acum opt ani. Voi vorbi despre ele altădată, pentru că merită o postare de sine stătătoare. Acum voiam doar să vă prezint ultima mea bandă desenată publicată pe 30joursdebd.com. Puteţi citi continuarea aici.

Poveşti de la marginea oraşului

2010-04-16T01:50:00.000-07:00

Momentul critic în care nimic nu mă mai emoţionează. Oraşele sunt toate acelaşi oraş. Mâncărurile sunt toate aceeaşi mâncare. Muzeele sunt toate acelaşi muzeu. Suprasaturare şi repetivitate. Apusurile sunt toate acelaşi apus. Predictibilitate. Filmele sunt toate acelaşi film şi conversaţiile sunt toate aceeaşi conversaţie.
Şi tocmai când începeam să mă îngrijorez, am dat peste Tales from outer suburbia de Shaun Tan (că doar nu credeaţi că urmează o postare despre dilemele mele existenţiale...). Cum să descriu? Şi cum să evit capcanele clişeelor în descrierea mea? A spune "o carte emoţionantă" e banal.
Este în primul rând o carte de atmosferă, o carte ce reînvie percepţia magică a copilului asupra lumii. Copilul curios ca un explorator, inteligent fără a fi raţional şi lipsit de prejudecăţile modelului de înţelegere-explicare. Copilul pentru care nu există graniţă între real şi fantastic.
Am găsit "Tales from outer suburbia" la un stand din Bologna, acolo unde cărţile nu sunt de vânzare. Am revenit la ea în fiecare zi, am citit poveştile una câte una, mişcată, emoţionată în faţa unor istorisiri simple, cel mai adesea neterminate. Scafandrul rătăcit pe străzile suburbiei, cartierul care se termină acolo unde se termină şi harta, grădina interioară, secretă şi luminoasă, sărbătoarea fără nume din august, texte şi imagini care se povestesc reciproc fără a se traduce. Şi în ficare text recurent, motivul străinului, motivul stranietăţii, al neputinţei de a comunica şi al înţelegerii profunde.
Este o carte pentru copii? Nu chiar. Este felul acela de carte care, întâlnită în copilărie, te marchează profund, pe care o porţi ca pe o comoară în amintire. Dar mai este felul acela de carte pe care o întâlneşti în copilărie mai degrabă din greşeală. Nu te învaţă să numeri. Nu îţi serveşte nici un fel de morală. Nu poţi să-i faci rezumatul în cinci propoziţii simple. E o carte... subtilă.

Ultima Licornă - Harpia

2010-04-13T23:15:00.000-07:00

Harpia, doamnelor şi domnilor. Păzea, Harpia e adevărată!

Ultima Licornă - Manticorul

2010-04-11T22:58:00.000-07:00

Ultima Licornă a lui Peter Beagle este o carte ciudată, ce refuză pas cu pas să fie o poveste obişnuită. Este de asemenea unul dintre cele mai frumoase romane de fantezie, tocmai pentru că nu cade nici măcar o clipă în euforia finalului fericit. Dar poate cel mai important, este o carte despre iluzii, despre ţesătura de fantastic şi minciună pe care-o aruncăm asupra lumii pentru a-i supravieţui.
Capitolul Bâlciu-n miez de noapte prezintă un soi de circ ambulant, în care animalele se înfăţişează privirii distorsionate de aplombul prezentatorului. Şi aici, doamnelor şi domnilor, aveţi Manticorul, cap de om, trup de leu, coadă de scorpion. Leul acela jigărit din fundul cuştii? A, ignoraţi-l. Concentraţi-vă asupra Manticorului, aşa ceva vedeţi mai rar.

Ozma din Oz

2010-04-09T10:14:00.001-07:00

...o ilustraţie la Capetele Prinţesei Langwidere. De asemenea, versiunea grafică a întrebării, după cât timp pe un site dai click mai departe, ca un fel de albină dezorientată şi nu foarte sigură ce anume ar trebui să culeagă?
Plăcuţă grafică şi Photoshop, all hail.

Veneţia

2010-04-06T06:05:00.001-07:00

E un oraş... straniu. Un oraş fantomă, care se scufundă în mare sub greutatea propriei sale istorii. E un oraş care de şase sute de ani priveşte turiştii cu dispreţ şi-i rătăceşte pe străzi care se termină abrupt în apă, încercând în acelaşi timp să le vândă stică aurie şi măşti la fel de aurii. E un oraş ca un decor de film, şi regreţi prezenţa celorlalţi oameni pănă când coteşti la întâmplare şi te pomeneşti pe cea mai pustie stradă din lume, cu o funie de rufe colorate deasupra. Atunci începi să te întrebi dacă nu cumva e un oraş capcană, în care nimeni nu locuieşte de fapt, un oraş făcut numai să plimbe turişti în gondole pe apa de culoarea smaraldului, un oraş prea mic şi înghesuit pentru cât de mare şi de opulentă e San Marco. Sau poate e un oraş de piraţi plecaţi cu toţii în expediţie - piraţi adevăraţi, nu eroi byronieni? Care-au furat ferestrele de la turci, caii de la bizantini şi frânghiile de rufe cine ştie de unde?
Cel mai probabil, e un labirint. În timp, în spaţiu, în memorie. Care conţine de fapt un pod, o curte cu fântână în mijloc, o singură gondolă şi piaţa ce leul evanghelic. Repetate la nesfârşit.

Târgul de carte de la Bologna

2010-04-01T09:28:00.000-07:00

...unul dintre cele mai mari târguri de carte pentru copii din lume. Dacă ajungi aici, eşti în culisele acestui tip de literatură, pentru că publicului larg nu îi este permis accesul. Este locul unde se întâlnesc o dată pe an, editorii, traducătorii şi ilustratorii. Ce mai, e o întâlnire de breaslă.
Ei, printre valurile de oameni care se perindau prin cele patru pavilioane m-am numărat anul acesta şi eu. (Eu, tânără speranţă a ilustraţiei de carte sau poate mai exact tânără ilustratoare plină de speranţă).
Am fost, de asemenea, unul dintre oamenii care şi-a lipit lucrări pe peretele ilustratorilor, în speranţa că locul va fi cercetat şi de altcineva în afară de a) alţi ilustratori căutând un loc liber b) câinele-detector-de-bombe-al-carabinierilor)

Dar cel mai important, am fost unul dintre oamenii s-au întors acasă îmbogăţiţi, încărcaţi de imagini, uimiţi de strategia prin care frumosul se strecoară deghizat în vieţile noastre. Pentru că cele mai bune cărţi pentru copii nu sunt, în sinea lor, cărţi doar pentru copii. Nu sunt poveşti pentru un soi de piticuţi tălâmbi cărora trebuie să le serveşti informaţia despre lume cu lingurinţa. Sunt poveşti pentru oameni, indiferent de vârstă, sunt poveşti emoţionante şi simple, nu traduse în imagini pentru aceia care nu ştiu să citească, ci continuate în ilustraţii, astfel încât literă şi culoare să cânte pe coardele sufletului tău. (Nu mă înţelegeţi greşit - există la Bologna standuri de literatură educativă în sensul tradiţional al cuvântului - atât doar că n-am loc în amintirile mele pentru aşa ceva, aleg să păstrez doar ceea ce mi-a fost preţios).
Scurtă enumerare: Shaun Tan, Brad Holland, Vanessa Hie, Luc Melanson, Sandrine Lhomme, Jose Maria Lemo de Pablo, Luboslav Palo şi lista continuă. Pe Rebecca Dautremer cred ca nici nu trebuie să o mai pomenesc... sau pe Eric Puybaret... cum spuneam, sunt bogată...

Short notice

2010-03-29T22:57:00.000-07:00

Astăzi, marţi 30.03.2010, în Zorki Photo Cafe, Glorioasa Fanzină (eu, Ileana şi Iulia) organizează un atelier de animaţie flip-book. Evenimentul face parte din Primăvara Cafenelelor by Centrul Cultural Francez.

Problema identităţii

2010-03-28T00:20:00.000-07:00

...o problemă pe care nu mi-am pus-o niciodată până la capăt, pentru că mi se părea artificială. Din întunericul din spatele ochilor, eu simt foarte bine că sunt. Conştinţa eului e mai puternică decât exrpimarea/explicarea lui.

Aşa se face că nu mi-am dat seama decât foarte târziu că sunt est-europeancă, de la fizionomie la bagajul cultural, de la felul în care văd până la felul în care redau. Nu mi-am dat seama că ceea ce produc este îmbibat de "esteuropenism". Că este tensionat, întunecat şi oarecum macabru.

Cum naiba nu mi-am dat seama ?

Păi... întâi pentru că locurile în care creşti îţi aparţin necondiţionat, o apropriere prin amintire care eludează judecata de gust/valoare. Aşa se face că timp de 20 de ani blocurile nu mi s-au părut urâte. Am crescut citind (citindu-mi-se) Ţara lui Vam de Vladimir Colin si Poveştile Contesei de Segur. Şi Momo, Michael Ende. Şi Cele doisprezece anotimpuri ale jocului, Iordan Chimet. Am crescut jucând Monkey Island şi Loom (mai târziu, Corpse Bride avea să mi se pară un film simpatic şi prietenos).

Şi atunci, de aici de unde stau eu şi privesc, lucrurile se văd altfel, deformate de lentila tuturor experineţelor mele acumulate. Şi cum "eşti unic, exact ca oricine altcineva" exprimă, cu ironie postmodernistă, adevărul, înseamnă că n-am să mă găsesc niciodată în faţa unei alte fiinţe umane pentru a comunica, ci mai degrabă ca să ne confruntăm patrimoniile în căutarea unui sentiment împărtăşit.

În final, cred că poţi face asta (conexiunea? comuniunea?) mai bine în imagini decât în cuvinte. O imagine va fi mereu nouă, un cuvânt va fi mereu erodat de cel puţin 1000 de ani de rostire. O imagine te invită să te opreşti şi să descoperi, un cuvânt îţi cere să întorci pagina.

Unchiul Vania

2010-03-16T09:02:00.000-07:00

... la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj.
Pe scurt, jos pălăria.
Pe larg, cam tot ce trebuie spus se găseşte aici.
Şi ce mai poate fi spus urmează acum, perspectiva mea de spectator uşor cinic şi niciodată entuziasmat apriori. Un spectator care a sfârşit prin a fi cucerit.
Nu a fost prima dată când vedeam piesa (la urma urmelor, dacă e să vezi un spectacol jucat într-o limbă străină, precauţia dictează să-ţi fie cât de cât familiar textul). Şi înainte aş fi rezumat-o ca fiind povestea unor oameni care se târăsc prin plictiseală timp de patru acte (recunosc, prezentarea aceasta nu rivalizează nici pe departe cu ceea de pe Wikipedia.ro). Am apreciat jocul actorilor (care făcea subtitrarea aproape inutilă), m-au impresionat decorurile, fiecare un tablou vizual memorabil fără a fi covârşitor (nu ştiu de ce, camera profesorului şi scara interminabilă spre cer? spre noapte? spre ploaie? mi-au amintit de Oraşul copiilor pierduţi), am trăit tensiunea - evocată prin acrobaţii şi (cred că) am înţeles în sfârşit piesa de teatru.
Este o poveste a ratării, a lipsei de bucurie şi, în final, a lipsei totale de speranţă - toate cu atât mai crunte cu cât nu se petrec sub aripa unei tragedii trecute care să le justifice, ci doar sub lumina unui aşa a fost să fie foarte simplu. Personajele sunt nefericite mai ales pentru că nu ştiu cum să fie altfel, îţi joacă fiecare rolul de victimă şi se dizolvă într-o trândăveală melancolică. Dar regizorul merge mai departe, integrând specatatorul în spectacol, aşezându-l pe scenă, întrebându-l, cât din poveste e povestea ta, cât de mult eşti şi tu actor în piesa asta şi ce-ai să faci atunci când cortina se va coborî şi tu ai să te găseşti de partea greşită?
N-am să spun, ratarea (sau irosirea sau bătrâneţea) e o chestie de atitudine, o stare de spirit - pentru că au spus-o americanii de atătea ori pe atâtea postere motivaţionale de culoare bomboanei încât cuvintele şi-au pierdut sensul. Ratarea e o piesă de teatru. Şi n-am să încerc să dau soluţii - pentru cine? pentru personajele din piesă? ar fi naiv - pentru spectatori? ar fi nespus de arogant. În viaţă, ca şi în teatru, nu există cu adevărat soluţii, nici răspunsuri, există numai întrebări şi străfulgerări.

Threadless!

2010-03-06T05:57:00.000-08:00

Score this design: "Status: Available," to help it get printed on Threadless!

Asta sunt eu, cerând nişte voturi! Click pe imagine pentru detalii - şi merită să vedeţi şi ce se mai întâmplă pe site...

Langwidere - mai departe

2010-02-28T10:03:00.001-08:00

Emoiconurile (sau smileys, sau zâmbăreţi, sau faţă galbenă care râde) sunt forme de exprimare/mascare/mimare a emoţiilor. Sau, din punctul de vedere al prinţesei din ţara lui Oz, capete aşezate în dulăpioare de cleştar căptuşite cu catifea, numai bune de purtat şi admirat la nesfârşit.

Printesa Langwidere - nivelul 3

2010-02-09T11:22:00.001-08:00

Recapitulare rapidă - Prinţesa Langwidere (langweilen în germană înseamnă a te plictisi) îşi schimbă capetele ca pe nişte accesorii vestimentare. Şi trăieşte înconjurată de oglinzi, iar marea ei tristeţe e că trebuie să-şi întrerupă auto-contemplarea 15 minute pe zi ca să se ocupe de treburile statului. Ce legatură are asta cu internetul?

Avatar de James Cameron sau ficţiunea ca ispăşire

2010-01-22T13:06:00.000-08:00

Am văzut Avatar.
Şi n-am să vorbesc despre impresionantele efecte vizuale, un pot-pourri estetic, sau despre intriga gen Pocahontas in spaţiu, sau despre excesul de zahăr şi violenţă, sau despre ce părere proastă au producătorii şi regizorii despre public - căruia dacă nu-i explici ce se întâmplă din cinci în cinci minute sigur n-o să priceapă nimic.
Dincolo de toate, cel puţin filmul are un mesaj pozitiv.
Despre asta vreau să vorbesc. Şi vreau să spun, nu, nu merge aşa. Nu ai voie să speli păcatele neamului tău, păcatele rasei albe, prin filme dinamice şi imagini frumoase. Nu ai voie să mistifici trecutul sângeros sub forma unei ficţiuni cu happy-end. Şi nu ai voie să îi induci publicului liniştitoarea iluzie că viitorul nu va fi exact ca şi trecutul. Pentru că dacă mâine noi ca umanitate am descinde în Lumea Nouă, i-am masacra pe băştinaşi fără scrupule. Desigur, după aceea am purta lungi discuţii despre drepturile lor, în interminabile reuniuni la nivel înalt, dar am rămâne mereu uniţi în credinţa că între "noi" şi "ei", între "eu" şi "alter", egoismul e singura lege. Sute de filme (pilule roz de simţit bine pe dinăuntru) nu pot schimba asta. Nu ai voie să speli creiere cu poveşti epice despre cum natura se coalizează împotriva agresorului. E o soluţie deus ex machina (metodă care, din cele mai vechi timpuri, slujea la transformarea tragediei în comedie pentru împăcarea tiranului care plătea cheltuielile trupei de teatru). În plus, daţi-o dracului de treaba, ce-i cu mentalitatea asta de băieţel de doişpe ani, ce mesaj pozitiv e în ideea că doar violenţa, la scară cît mai mare, va salva lumea de violenţă?
Noi suntem monstrul. Noi suntem agresorul. Şi dacă nu vom învăţa să negociem, să tolerăm - a priori, nu după secole de sclavie şi holocaust- să tolerăm firesc, fără să cerem premii şi eternă recunoştiinţă, ei bine... îngerii nu vor coborî din cer să ne salveze, spiritele apei şi ale aerului nu se vor alia în numele vieţii, şi nici diavolii nu voi veni să ne mănînce. La final, noi suntem singuri cu noi, şi pocăinţa nu slujeşte la nimic. "Ce-ai omorât, omorât rămâne".
Partea cea mai rea? Mi-a plăcut filmul. Destul de mult. Şi asta nu face decât să mă înfurie şi mai tare. Pentru că demonstrează că strategia "omului alb" funcţionează.

Oamenii cărţii

2010-01-12T06:17:00.000-08:00

De la încept, recunosc că nu am citit cinstit decât trei capitole din Oamenii Cărţii de Geraldine Brooks- anume primele două şi ultimul. Restul le-am frunzărit doar, destul de dezamăgită. Şi am mai citit, cu respect, cuvintele de final ale autoarei, în care detaliază realizarea documentării. Dar puterea de a scrie, sprijinită de abilităţi de jurnalist (premiul Pulitzer), laolaltă cu cea mai asiduă documentare din lume nu sunt suficiente pentru a face literatură bună, pentru a scrie un roman captivant. Una peste alta, Oamenii Cărţii este o carte seacă şi segmentată, care nu reuşeşte să fie surpinzătoare.

Nici o lege nu interzice să ai în acelaşi roman o australiancă expertă în cărţi rare, în conflict cu mama neurochirurg, care mamă a fost în tinereţe îndrăgostită în secret de un pictor evreu care a murit de o tumoare la ochi, care este tatăl protagonistei despre care aceasta nu ştie nimic, plus războiul din Iugoslavia, plus un expert în cărţi rare membru al unităţilor de elită evreieşti, plus un director musulman de muzeu cu un copil în comă, plus Inchiziţia Catolică, plus ghetourile evreieşti din Veneţia pe la 1600, plus carnavalul din aceeaşi Veneţie, plus naziştii, Holocaustul, plus o tânără maură vândută ca sclavă, violată şi devenită iubita soţiei creştine a emirului, sclavă care pictează manuscrise evreieşti în Spania secolului XV. Staţi, că nu am terminat. Undeva mai intră rezistenţa în munţi şi convorbirile telefonice din Viena secolului XIX, Israelul din zilele noastre şi cred ca şi o bucată din Sahara. A, şi romanul se învârte în jurul hagadei din Sarajevo, un manuscrie preţios.

Poate că există pe lume autori care să scoată la liman aşa o încrengătură de istorii - la urma urmelor, Dicţionarul Khazar al lui Milorad Pavic tratează cam aceleaşi subiect, cam pe aceeaşi distanţă în timp, poate cu şi mai multe ramificaţii narative. Dar principalul păcat al romanului Geraldinei Brooks e faptul că a fost scris de un occidental (şi mă refer la mentalitate). Îi lipseşte cu desăvârşire poezia, trăirea autentică, profundă (toate personajele par actori de seriale - nu joacă prost, dar nici bine nu joacă). La sârbul Pavic, dacă plouă, apăi simţi apa prin haine. La Brooks, dacă plouă, te simţi ca în faţa unui ecran de televizor şi aştepţi cuminte ca unul sau mai multe clişee asociate cinematografic cu ploaia să-şi facă apariţia. Autoarea comunică, dar nu istoriseşte, şi pentru a comunica alege soluţii facile, universal accesibile şi cumplit de plicticoase. Literatura fast-food pentru intelectuali. Totul se dă, nimic nu rămâne ascuns, timpul e preţios şi cititorul nu trebuie obosit cu subtilităţi.
Păcat. Povestea unei cărţi rare, unui manuscris ebraic pictat, urmărită simultan diacronic şi sincronic, o poveste parte adevăr, parte ficţiune... ei bine, putea fi o poveste nemaipomenită.

Un Palat Bun de Distrus

2009-11-24T00:18:00.000-08:00

Gianni Rodari este un scriitor italian destul de puţin cunoscut. Este de asemenea, zice-se, cel mai important autor pentru copii al secolului XX din Italia. "Gramatica Fanteziei" este un manual de "făcut poveşti", instructiv , didactic şi... infinit mai interesant decât celelalte scrieri ale sale. Pentru că există un motiv în spatele anonimatului în care s-a scufundat Gianni Rodari.
Vă amintiţi Aventurile lui Cepelică? El a scris-o. Şi dacă vi-o amintiţi ca pe un suvenir nostalgic al copilăriei, nu care cumva să o recitiţi, nu veţi face decât să-i pângăriţi amintirea. Pentru că este un naiv manifest al comunismului pentru copii, una dintre cărţile în care cei bogaţi sunt neapărat răi şi cei săraci sunt neapărat buni. Desigur, acest argument vine din partea unui adult şi mai vine şi din partea unui est-european, care a văzut, fie şi retrospectiv, eşecul poveştii.
Dar comunismul nu este principala acuză împotriva autorului italian. De fapt, e doar o notă de margine, o observaţie în treacăt. Principala problemă este că poveştile lui nu miros a poveşti, se îneacă la început şi nu reuşesc să mai iasă la suprafaţă să prezinte un final satisfăcător. Poveştile lui sunt ca o ecuaţie matematică: cineva face ceva. Copii provoacă mari distrugeri în oraş, aşadar primarul construieşte un palat sortit de la bun început demolării. Copii dau năvală, fac totul praf, după care, epuizaţi, devin cuminţi. Şi da, desigur, poţi face gimnastică hermeneutică vorbind de manifestul futurist... dar tot ce poţi spune despre poveste e "mde".
Şi asta pentru că secretul unui povestitor adevărat e că nu-există-poveşti-noi. Nu poţi inventa poveşti pentru copii, poveştile nu au fost niciodată făcute "pentru copii", într-o exprimare în care aceştia sunt un pic prostuţi şi trebuie să le îndrugi vrute şi nevrute numai să tacă. Poveştile au fost totdeuna traduceri ale adevărurilor inexprimabile şi sămânţa aceasta de neînţeles, gramul de nelinişte, întunericul aproape îmblânzit, asta face poveştile frumoase. Albă ca Zăpada şi sicriul ei de cleştar, Frumoasa Adormită şi şi somnul ei de o sută de ani, Cenusăreasa şi cenuşa - sunt despre prinţese şi prinţi, dar mai adânc sunt despre moarte. De fetiţa cu Scufiţă Roşie nici nu mai vorbim. Şi marele secret e că nu ai nevoie să ţi le interpreteze nimeni, ba chiar nici nu e nevoie să le întelegi - sâmburele seret există şi existenţa lui e suficientă. Aşa cum morala nu are decât să existe, poveştile cu morală sunt educative, dar moralele cu poveşti sunt cel mai plictisitor lucru de pe lume.

Aici, etapele în care a fost realizată ilustraţia, simulări pe calculator included.

Bandă desenată...

2009-11-17T01:15:00.000-08:00

... în franceză, pe 30joursdebd. Şi iată planşele pe care le-am trimis în lunile noiembrie, octombrie, septembrie . Toate poveştile sunt adaptate după versiuni din Cercul Mincinoşilor lui Carriere. În fapt, e vorba de un exerciţiu - descopăr practic diferenţa dintre "a zice" şi "a arăta"; altul este ritmul când spui un banc decât atunci când trebuie să-l desenezi pentru un public aflat departe.

Ziua schimbării apelor - final

2009-10-26T09:15:00.000-07:00

Prima dată când am citit povestea, mi-am închipuit că personajul e un erou. Căci ce poate fi mai nobil decât să-ţi păstrezi luciditatea când toţi în jurul tău înnebunesc? Dar dacă întradevăr au înnebunit cu toţii, cât mai valorează luciditatea ta?

O altă poveste, care ascunde răspunsul. Un ţăran întâlneşte un dregător alungat de la curte. M-au gonit, spune acesta, pentru că într-o lume tulbure, doar eu mă păstrasem curat.
Şi acum eşti fericit? îl înteabă ţăranul.
Nu, cum să fiu fercit? Duc o viaţă plină de lipsuri, dar n-am să mă cobor niciodată atît de jos încât să mă mânjesc cu pulberea şi murdăria lumii.
Ţăranul a ridicat din umeri. Dacă apa râului este curată, a spus el, am să-mi spăl în ea pălăria. Dacă este murdară, îmi voi spăla picioarele.

...iar morala este... deschisă spre interpretare. Dar ce rost are sa învinuieşti circumstanţele care te-au dus undeva anume, în loc să descoperi cum le poţi folosi în favoarea ta? Şi ce rost are să lupţi împotriva curentului, când curgerea apei te-ar putea purta spre linişte şi fericire?

Ziua schimbării apelor -mai departe

2009-10-24T09:05:00.000-07:00

Personajul nostru a avut dreptate în credinţa lui. După seceta pustiitoare, din cer a căzut o apă nouă, şi toţi care au băut din ea au înnebunit.
Trebuie să menţionez aici ilustraţiile lui Frederic Clement din Le Luthier de Venice. M-au impresionat, acum zece ani când le-am descoperit la Mediateca Centrului Cultural Francez. A fost primul pas spre înţelegerea faptului că o ilustraţie trebuie să fie o impresie (în sensul cel mai propriu al cuvântului) şi nu o descriere.

Etape şi evoluţie...

Ziua schimbării apelor

2009-10-22T08:50:00.000-07:00

Povestea e mai veche... ilustraţiile sunt mai noi. Aici, eroul nostru aşteptând sfărşitul lumii prin secetă. Ciudat, cu cei ce vestesc apocalipsa o fac cu un fel de satisfacţie, cu egoism şi mândrie. La urma urmelor, numai cel ales îşi poate permite să aştepte, numai el este suficient de bine informat, suficient de pur să se simtă la adăpost şi suficient de credincios ca să-şi închipuie că va supravieţui. De asemenea, este dornic de răzbunare. Credinţa în sfărşitul lumii este dorinţa personală, individuală de răzbunare - nu oricum, ci în virtutea dreptului divin. Este expresia teologică a afirmaţiei infantile "lasă ca vine tata şi vă bate pe toţi".

Bâlciu-n miez de noapte

2009-09-28T00:39:00.000-07:00

Polis inseamnă în greacă oraş. De unde si politică, politician, poliţişt, politicos, politeţe.
Politica e un subiect uşor de dezbătut, mai ales pentru că nu trebuie să ştii foarte multe (ce mai, poţi fi cu desăvârşire ignorant) pentru a-ţi forma o opinie. Iar orice opinie se întemeiază în mare parte pe credinţă că există Moş Crăciun. Mai exact, că un grup mic şi dezinteresat lucrează (sau ar trebui să lucreze) pentru binele meu ca individ. Că ar trebui să îmi dea un loc de muncă bine plătit, să îmi dea o pensie uriaşă, o casă mare, o maşină şi un viitor luminos. Şi o caleaşcă, şi patru cai, un vizitiu, o rochie de bal şi o pereche de pantofiori de cleştar. Că de nu... ei bine, o să mă plâng! (o să mă plâng, desigur, prietenilor mei, o să mă plâng suficient de tare ca să par un cetăţean preocupat, dar nu destul de tare să fiu chiar auzit, la urma urmelor nu se ştie niciodată şi 50 de ani de comunism ne-au învăţat să fim precauţi).
Dar dacă te apuci să sapi, dacă treci de partea cu para mălăiaţă şi gura lui nătăfleaţă, ajungi la o altă credinţă, aceea că e totul foarte complicat, că e acolo "sus" o adevărată maşinărie, care analizează şi complotează şi calculează la un nivel la care omul obişnuit nici nu poate visa să ajungă (adevărul e că această credinţă există relativ la orice domeniu şi se întemeiază pe nevoia noastră de magie - doar nu vrei să afli că o operaţie medicală înseamnă măcelărie şi croitorie, sau că instoria glorioasă a neamului se compune din trei cioburi şi un munte de dat cu părerea).
Şi dacă ai răbdare (şi discuţia nu deviază spre alte subiecte, cum ar fi vremea sau meciul) descoperi că de fapt, totul porneşte de la paravanul cu iluzii (cuvântul caraghios vine de la karaghioz - teatru de umbre în turcă) interpus între individ şi lume. Paravanul cu iluzii, butoane şi telecomandă. Despre care e absurd să susţii că te manipulează, că te dezinformează şi că te tâmpeşte, câtă vreme mâna de pe telecomandă e a ta.

Bâlciu-n miez de noapte (din Ultima Licornă a lui Peter Beagle) e locul unde oamenii vin să vadă dragonul şi satirul şi manticorul (un crocodil, o maimuţă şi un leu - dar ce nu face un strop de magie şi mai ales nevoia acută de a vedea ceea ce nu este).

Lecturi subiective - Citadela

2009-09-03T00:57:00.000-07:00

Orice lectură este o apropriere. Cărţile pe care le-am citit sunt/devin ale mele, deoarece sunt rezultatul unui context, cine eram, ce amintiri adunasem şi care era sistemul meu (evident efemer) de credinţe. În continuare - despre Citadela lui Saint-Ex, aşa cum am citi-o eu prima dată.
Antoine de Saint-Exupery era francez şi pilot şi a scris Micul Prinţ (carte pe care Carlo Frabetti o exilează în cercul al şaptelea al iadului, pentru violenţă - anume îi îndeamnă pe copii la sinucidere. Ceea ce dovedeşte o dublă eroare, Micul Prinţ nu e o carte pentru copii, e despre copilărie, ceea ce e cu totul şi cu totul altceva, doi, dacă citeşti şi ţi se pare că e despre un copil care se sinucide cu ajutorul unui şarpe, ai cam ratat cartea. E ca şi cum ai spune că Bătrânul şi marea e despre un pescar ratat).
Revenind la Saint-Ex, cam atât ştiam eu despre el când am început să ciesc Citadela. Ediţia mea nu avea nici prefaţă, nici postfaţă, începea pe a doua pagina şi se termina pe ultima. Şi era despre - ei bine, nu sunt foarte sigură despre ce era, iar sentimentul de mister e cel mai frumos cadou pe care mi l-a oferit.
Scrisă la persoana întâi, se înfăţişează ca o culegere de cugetări, scrisă de un rege/împărat/conducător al unui popor din deşert. Am găsit poveşti misterioase, despre deşert şi caravane, despre duşmani şi iscoade, despre războaie, oraşe şi grădinari. Am găsit jumătăţi de poveşti, personaje simbolice, geometri şi vulpi de deşert. Dacă e o carte cu sfaturi pentru lideri, dacă e un soi de Evanghelie după Iisus (într-un sens distilat şi foarte simbolic), dacă e o continuare la Micul Prinţ, dacă e un caiet de însemnări al autorului - nu contează.
Şi nu mă interesează. Uneori e frumos să contempli de la distanţă, superficial poate, dar fără să-ţi baţi capul cu anatomia hermeneutică. Uneori aproprierea şi memorarea subiectivă a lucrurilor care ţi-au făcut plăcere, a cioburilor cu pontenţial, a frazelor scrise pe limba ta, toate acestea sunt mult mai importante - cuvântul nu e bun, e mult prea serios - plăcute. E plăcerea unui colecţionar de la 1700, nu a omului de ştiinţă, e plăcerea acumulărilor cvasi-arbitrare, e plăcerea comorii de nimicuri.

Asta a fost prima lectură. A doua lectură... ei bine... nu am mai avut răbdare. Eram altcineva, furasem ce era de furat, şi între timp aflasem destule despre viaţa autorului ca să traduc totul în nuanţe autobiografice.

Langwidere

2009-08-15T05:27:00.001-07:00

Şi povestea continuă...

Langwidere... ilustraţii pentru nivelul 2

2009-08-10T00:54:00.000-07:00

Nu prea poţi vorbi despre frumuseţea feminină şi să rămâi "politicaly correct". Cert, femeia modernă trebuie să fie independentă, inteligentă şi încrezătoare. Iar dacă e blondă, slabă şi cu sănii mari e şi mai bine.

Work in progress.

Am un răspuns, am un răspuns.... cine are o întrebare?

2009-08-03T10:47:00.000-07:00

Conform legendei, întrebarea care a pus totul în mişcare a fost "de ce?". Asta dacă vrem să fim superficiali, pentru că întrebarea adevărată a fost "în ce scop?"
Iar aici e momentul în care tragem aer în piept şi recunoaştem că arta e inutilă. Cu desăvârşire. Nici măcar nu are dimensiunea adictivă - deci nici potenţialul comercial - a muzicii. Arta nu slujeşte la nimic, deci hai să aruncăm pe geam cărţoaiele pline de cuvinte presum poiesis, hermeneutică şi reificare. Pentru că toate aceste cuvinte, toate aceste scrieri şi orele nesfârşite petrecute în amfiteatre nu fac decât să întărească, decât să certifice, prin simpla nevoie de a fi fost scrise, adevărul definitiv: arta e sinonimă cu inutilitatea. Cum ai putea să-i explici unui marţian valoarea unei bucăţi de stofă acoperită cu cărămidă pisată şi ulei de in? Asta fără să atingi subiecte expirate din punct de vedere verbal, ca nemurirea sufletului şi paloarea delicată a sensibilităţii artistice.
Pauză de tras aer în piept. La urma urmelor, simplul gest de a pune o întrebare nu înseamnă neapărat că întrebarea e bună. Ce-i cu credinţa asta naivă că toate trebuie să fie utile, credinţa în Dumnezeul cu job de mecanic sau de arhitect pe buget redus? Păi, ce să fie, mascheză şi ea cum poate faptul că ne ascundem după paravanul utilităţii ca scop al umanităţii în general, pentru ca umanitatea în particular să-şi poată vedea de treabă. Să-şi poată urma scopul suprem, acela al escapismului - în virtual, în sexual, în religie, în ce-o fi să fie. Goana după clipa de extaz.

Arta e un răspuns.

Care era întrebarea?

Caiet de amintiri

2009-07-24T02:30:00.000-07:00

Problema cu mijloacele de stocare electronice este tocmai obiectivitatea lor ...ei bine... electronică. Ori amintirile sunt fluide, subiective, uşor confuze şi pline de un farmec care ţine mai degrabă de legendă decât de istorie. Şi atunci... să ne desenăm amintirile şi desenându-le să le inventăm!

Fără cuvinte

2009-07-22T10:50:00.000-07:00

Păsărarul - povestea poveştii

2009-07-20T11:33:00.000-07:00

În castelul din Lăzarea există o tabără de artă şi un muzeu de păsări împăiate (si o sală a cavalerilor, expoziţii de pictură şi grafică, o casă a domniţelor, o capelă, două turnuri, o grădină cu sculpturi si şopârle... dar deocamdată toate acestea nu au loc în poveste). Păsările sunt ciudate, nemişcate. Umbrele aruncate de ele pe pereţi par singurele lucruri vii şi ameninţătore din încăpere.

Şi atunci începi să te intrebi, dacă toate acestea sunt o metaforă, cum poate fi ea tradusă? În imagini, mai degrabă decât în cuvinte, doarece cuvintele sunt la fel de vii ca şi păsările astea împăiate, au tot atâta putere de a zbura. Aşa a început povestea Păsărarului.

Păsărarul - povestea continuă

2009-07-18T11:25:00.000-07:00

O oglindă e un dialog - care începe de obicei cu o interogaţie - cine sunt? Eşti o pasăre de pradă, o pasăre cântătoare, păsărarul sau toate trei deodată, răspunsul nu e important. Întrebarea e retorică.

Păsărarul

2009-07-14T11:12:00.000-07:00

Un călător, un aparat de fotografiat şi un jurnal imaginar. Pentru că dacă ochiul e o capcană, atunci lumea cade prizonieră. Şi o dată un lucru, un animal sau un om văzut, te va însoţi pentru totdeauna, va deveni al tău fără ca măcar să bănuiască, fără să se poată împotrivi.

Ştiţi despre ce vreau să vă vorbesc azi?

2009-06-30T11:37:00.000-07:00

...întreabă Nastratin Hogea de la pupitrul său de predicator (dar cât de bine se potriveşte întrebarea în orice discurs).
-Nu, răspund credincioşii.
-Ei bine, zice Nastratin, sunteţi nişte proşti, nu meritaţi să vă spun nimic.
Şi pleacă.
-Ştiţi despre ce vreau să vă vorbesc azi? întreabă Nastratin a doua zi.
Credincioşii, care nu erau chiar proşti, răspund:
-Da, ştim!
-Bine, zice Nastratin, atunci nu vă mai spun nimic.
Şi pleacă.
A treia zi:
-Ştiţi despre ce vreau să vă vorbesc azi?
Credincioşii, care între timp făcuseră un plan, răspund jumătate da, jumătate nu.
-Ei bine, zice Nastratin, cei care ştiu să le spună celor care nu ştiu.

Ce e interesant la poveştile lui Nastratin Hogea e că nu se termină niciodată acolo unde crezi tu că s-ar cuveni să se încheie. Ce e mai interesant e că nu sunt niciodată ceea ce par - un soi de bancuri demodate, dar totuşi amuzante. Dar despre cum se aplică povestea în contextul postmodern, mass-media and talkshow included... ei bine, aceia dintre voi care ştiu să le explice acelora care nu ştiu!

Nastratin Hogea

2009-06-27T11:26:00.000-07:00

Într-o noapte furtunoasă lui Nastratin i se pare că ar fi intrat cineva în curte. Ia repede făcăleţul, iese afară şi, prin întuneric, îl cimăgeşte pe hoţ pănă acesta cade lat. A doua zi, eroul nostru îşi dă seama că se luptase cu frânghia de rufe şi că îşi făcuse ferfeliţă cea mai bună cămaşă. Mare noroc, gândeşte el, că n-am fost îmbrăcat în cămaşa aia azi-noapte, că nu m-aş mai fi putut ridica din pat o săptămână...

Ilustraţie în creion şi acril alb, "all hail Photoshop" pe deasupra.

Pâinea din vis

2009-06-09T08:57:00.000-07:00

E o poveste pe care am citit-o cred într-o sută de variante. Un evreu, un creştin şi un musulman călătoresc împreună. Uneori, sunt pur şi simplu trei drumeţi. Intr-o seară, îşi dau seama că din toate merindele lor nu a mai rămas decît o pâine (sau o halva) (sau, în varianta vânătorească, o potârniche). Dintr-atâta nu se vor sătura toţi trei, aşa că fac o învoială: cel care va visa cel mai frumos vis, acela va primi toată mâncarea. A doua zi, evreul spune: A venit la mine Moise, m-a dus în zbor la muntele Sinai, am văzut îngeri, am văzut lucruri nemaivăzute, am mâncat tot felul de bucate. Creştinul spune: La mine a venit Isus, m-a dus în rai, nici nu pot povesti cât de frumos a fost, am ospătat din cele mai alese mâncăruri. Musulmanul spune: La mine a venit Mahomed. Mi-a zis, uite evreul e cu Moise la muntele Sinai, creştinul e în rai, amândoi se ghiftuiesc, ia du-te tu si mănîncă pâinea. Şi aşa am făcut.

Sau, cel de-al treilea călător povesteşte în detaliu cum avisat că mănâncă pâinea. Ceea ce se dovedeşte că a şi făcut... Sau le spune pur şi simplu, eu nu am domit de loc, nu am visat nimic, eu m-am dus şi am mâncat.

Şi care e morala poveştii? Cine ştie...

Iar aici avem actorii, fiecare în dublă ipostază.

Magnus

2009-06-02T11:23:00.000-07:00

...sau Veronica se pregăteşte să moară (şi nimeni nu are nimic împotrivă)

Magnus e un film de Kadri Kõusaar (26 de ani, regizoare) -primul film estonian selectat la Cannes (Un certain regard). E, în acelaşi timp, povestea unei tânăr care vrea să se sinucidă. Mesajul e asemănător cu acela din It's all about love, al lui Thomas Vinterberg: se moare din lipsă de iubire. Copil, suferind de o boală de plămâni, Magnus învaţă să trişeze moartea prin jocuri (dacă fac cinci genoflexiuni, n-am să mor azi). Tânăr, se foloseşte de aceleaşi jocuri ca să o atragă. Şi asta pentru că nu reuşeşte să iubescă şi nu se simte iubit (părinţii, divorţaţi, mama, isterică cu iubiţi pasageri, tatăl, iubitor de viaţă, droguri şi petreceri). Tot filmul (uşor plictisitor, pentru că deznodământul e previzibil) se concentrează pe imposibilitatea comunicării între tată şi fiu; primul încearcă, dar nu foarte tare, să-i trezească celui de-al doilea cheful de viaţă (secvenţele amintesc oarecum de Blow al lui Ted Demme). Şi în final, Magnus anunţă că e ziua potrivită (dacă pasărea se opreşte din cântat, am să mor azi) şi dispare în pădure, în timp ce tatăl rămâne, îndurerat dar resemnat la marginea luminişului.
Despre ce e filmul acesta? Despre tinerii care sunt pe cale de dispariţie din cauza neputinţei lor de a se integra/adapta în societate? Despre umanitatea care a pierdut sensul noţiunii de părinte? Despre cei din Europa de Est care fac filme mai mişto (şi mai artistice, şi mai profunde etc) decât cei din vest?(Eu una nu m-am putut gândi decât la un singur lucru, ce urâte pot să fie blocurile, cum să nu te deprime cumplit...)
Filmul - pe care începutul îl anunţa inspirat din fapte reale - se încheie cu un fel de mărturisire(în cheie destul de lejeră) a tatălui şi cu revelaţia că, dintre toţi, acesta nu era un actor, ci chiar părintele unui tânăr sinucigaj(termenul e dur - avem mai mult de-a face cu o dispariţie, cu o descindere în neant decât cu o sinucidere macabră, bună pentru ştirile de la ora cinci). E o încheiere oarecum revoltătoare (filmul e interzis în Estonia din cauza implicării actorului-tată), brutală şi care sparge magia cinematografiei. În mod straniu, pentru mine a fost încheierea care a salvat filmul, l-a transformat din artă în manifest. Ce fel de manifest? Poate unul pentru încercarea de a realiza comunicarea, conexiunea, legătura între fiinţele umane.

...da, da, e TIFF-ul la Cluj...

Scrisori către cetăţenii apocalipsei...

2009-04-23T22:10:00.000-07:00

....sau îndrumar superficial de lectură la Jean Baudrillard

Mă aşez şi îmi aprind o ţigara. Simbolic, nu din obişnuinţă, nu pentru impresia artistică, ci ca ritual sublimnat al autodistrugerii. Fumez ca să sărbătoresc sfârsitul lumii. Şi sărbătoresc sfârşitul lumii pentru ca nu îl pot citi altfel de Baudrillard. Baudrillard este ticălos şi parşiv, pentru că Baudrillard este seducător, pentru că vorbeşte ca şi cum ar dansa şi pentru că te pomeneşti crezându-l. El nu oferă soluţii, ci observă disoluţia realului şi transparenţa răului, observă mecanismul de tocat carne al virtualului, toate de la distanţă, cu luminoasă seninătate şi detaşată satisfacţie. Ce e mai agasant, e că ştii foarte bine că are dreptate. Da, trăim într-un univers virtual. Da, suntem prea ocupaţi să ne înregistrăm, fotografiem, filmăm şi postăm pe net ca să mai apucăm să auzim sau să vedem. Da, orice reprezentare în mass media a sexului are ceva anatomic-robotic, e vorba de a apăsa butonul A pentru a obţine reacţia B, e vorba de mecanicitate şi nicidecum de jocul subversiv al seducţiei. Da, toate marile conflicte ale umanităţii sunt simulări, falsificate tocmai de actul transmiterii în direct. Realitatea nu există, în sensul cel mai exact al formulării. Problema e că nici soluţii nu există. Sau mai bine spus, Baudrillard oferă soluţii, dar când ajungi la ele îţi dai seama că au prea mult din poezia rotită a cuvintelor şi nimic din pragmatismul vieţii tale de zi cu zi. Şi e normal să fie aşa, pentru că, ce naiba, Baudrillard nu scrie o carte de self-help şi numai cei săraci cu duhul iau lucrurile mot-a-mot. Şi tot ei vor moşteni împărăţia cerului, imediat ce reprezentantul de relaţii cu publicul al raiului va admite în sfârşit că dumnezeul cel bătrân, bărbos şi iudeo-creştin e mort. Deşi asta nu schimbă mare lucru. Şi atunci, nu ne mai rămâne decât să ne căţărăm pe un zgârie-nori, ca într-un cadru eroic de manga, şi să fumăm ceremonios, celebrând festiv sfârşitul lumii. Ce e mai rău, tot de la Baudrillard citire, e că lumea s-a sfărşit deja şi ne aflăm în stadiul de priveghi. Motiv în plus să fumăm, sinucidere picăturică şi social acceptată.

Saaaau… am putea să nu-l luăm în serios pe Baudrillard şi să ne vedem liniştiţi de vieţile noastre. Teoriile generale nu se aplică elementelor particulare, şi această mantra ştiinţific demonstrată ne va ocroti.

2009-04-14T10:14:00.000-07:00

Să inventăm cuvinte ca şi cum ar fi prima dată când se întâmplă, ca şi cum între timp ne-ar fi crescut ochi cărora nu le vom spune ochi, le vom spune altfel, pentru că vechile cuvinte le-am rostit de prea multe ori şi am scris prea multe compuneri dulcege în clasa a treia şi clasa a patra, pentru că am văzut prea multe reclame şi prea multe filme romantice. Şi vechile cuvinte sunt roase de rostire şi sunt acum numai cuvinte. Să inventăm cuvinte noi. Să ne mirăm de toţi copacii care înfloresc serioşi şi indiferenţi printre blocuri - copaci care de altfel am uitat cum se numesc, nefiind accesibili click dreapta. Să ne mirăm pir şi simplu când trec peste noi petale, să ne mirăm de verde, să ne mirăm de mirosul ploii. Să ne uimim că aşa ceva există, să ne uimim din cap până în picioare că se întâmplă în jurul nostru, cu sau fără noi, inevitabil şi inexprimabil.

Prinţesa Langwidere - nivelul 1

2009-04-11T10:09:00.000-07:00

Ilustraţiile pentru primul nivel de lectură - adică, ilustraţiile pentru copii. Scratch-board (ahem, comatex, un strat de pastel de ulei alb, un strat de tuş alb, un strat de tus negru plus pudră de talc - a se lucra repede, că dacă îl laşi de pe o zi pe alta devine casant) şi Photoshop (all hail). Primele încercări şi povestea ilustraţiilor se află aici.

Impromptu pentru pisicopian III

2009-04-04T12:29:00.000-07:00

(partea II se află aici)

NARATORUL : Şi astfel procesul de recepţie şi selecţie înlocuieşte procesul de creaţie. În mod interesant, acest mod de gîndire este coerent cu filosofia postmodernistă, enunţată de Rosalind Krauss, anume că originalitatea nu există. Abordarea ludică şi legitimarea aproprierii din punct de vedere artistic sunt primul pas spre anihilarea creatorului. Sau poate că anihilare nu este un cuvânt prea fericit, mai degrabă avem de-a face cu o democratizare a termenului, o împărţire a puterii creatoare la întreaga populaţie. Dacă tot ce putea fi creat a fost creat deja, dacă bagajul de imagine este limitat şi variat doar prin combinatorică, atunci singura soluţie care ne rămâne este resemantizarea prin contemplare. Oricum vizitarea unui muzeu – sau a unui spaţiu artistic, presupune o analiză mentală dincolo de aparenţe, o citire în profunzime a intenţiilor (uneori chiar o inventare prin presupunere a acestora, pentru că artiştii sunt enigmatici şi nu se explică pe deplin), de ce să ne limităm la muzee? Duchamp inventează ready made-ul şi îl introduce în câmpul artei, argumentănd că actul de a alege un obiect echivalează cu cel de a crea. Şi atunci, ce nevoie avem de artişti, şi ce nevoie avem de muzee, dacă reuşim, aplicând procedeul, să vedem arta în tot ce ne înconjoară? Nimic nu îl poate opri pe privitorul cult, iniţiat, să vadă într-un afiş publicitar o satiră dură şi subversivă, o analiză a superficialităţii societăţii contemporane şi, la urma urmelor, a fricii de moarte, pentru că acesta este resortul subtil pe care îl foloseşte întreaga publicitate. Îmi veţi spune ca intenţia creatorului nu a fost aceasta. Nu. Dar aceasta e intenţia privitorului. Procesul început în Renastere, anume uciderea divinităţii şi tranziţia spre ecogentrism, scoaterea artistului din anonimat şi plasarea lui într-un loc de cinste, ei bine, acest proces se definitivează acum. Paradoxal, rezultatul ar fi revenirea la anonimat şi în acelaşi timp refacerea legăturilor spirituale – pentru că o permanentă stare de atenţie şi un permanent proces de creare-investigare hermeneutică a lumii ne-ar smulge din starea noastră de automate şi ar iniţia metamorfozarea în fiinţe.

Impromptu pentru pisicopian II

2009-03-29T12:27:00.000-07:00

(partea 1 se află aici)
PRIVITORUL(care s-a tot fâţâit, bătând din picior) : E secolul XXI. Imaginile mă asaltează continuu, din toate părţile. Scopul lor este de a mă manipula, de a mă convinge – ecou al poţiunilor medievale- că un deodorant este soluţia tuturor problemelor mele sentimentale, că există o Valhala a oamenilor cool şi trendy, iar pentru a ajunge acolo tot ce îmi trebuie e o pereche de tenişi cu sclipici. Şi, în timp ce feţele femeilor photoshopate la refuz îmi rânjesc ademenitor de pe toate gardurile, voi aveţi tupeul să mă invitaţi în muzee?
(furios):De ce? De ce să dăruiesc o oră unor bucaţi de stofă cu vopsea pe ele, maşinii de rahat a lui Delvoye, fotografiilor blurat pictate ale lui Richter şi scrisorilor personale ale Sophiei Calle? Ce legătură am eu cu toate acestea?
(mai calm) Desigur, ce doriţi voi de la mine este să-mi suspend viaţa pentru câteva minute şi să plonjez în lumea sesibilităţii voastre artistice, să vă ascult şi înţeleg explicaţiile, cum că faţa lui Marilyn repetată la infinit e defapt o alegorie a morţii, cum că pornografiile lui Jeff Koons pun în discuţie conceptele noastre de dragoste şi acceptabilitate şi moralitate şi pudoare, că plicticoasele filme uşor stângace ale lui Matthew Barney sunt explozii de fantezie creatoare şi simbolism profund. Problema este că, dacă mă opresc si mă conformez instrucţiunilor, dacă îmi folosesc bagajul informaţional şi raţionalitatea, ei bine, da, atunci ajung să vă înţeleg arta, să vă dau dreptate şi poate chiar să vă susţin. Dar procesul mă lasă sleit de forţe, cu un gol în stomac şi o uşoară durere de cap. Şi descopăr că v-am dăruit prea mult şi nu am primit nimic.
(mefistofelic) Şi atunci va trebui să intru iar în muzeu, dar de data aceasta vom juca după regulile mele. Dacă oricum în trecerea mea prin viaţa mi s-a dat o singură perspectivă, anume a mea, o singură istorie valabilă, anume a mea, atunci acestea trebuie să fie criteriile după care selectez ce voi păstra şi ce voi uita din imaginile pe care le întâlnesc. Şi nu încercaţi să mă convingeţi că Gerhart Richter merită atenţia mea pentru că e valoros. Valoarea, materială sau spirituală, e o creaţie socială bazată pe criterii arbitrare şi care nu funcţionează în plan personal-individual. Argumentele raţionale nu mă vor impresiona decât la nivel raţional. Demonstrează, dar nu modifică de loc criteriile după care îmi stabilesc plăcerea. Acestea se bazează pe amestecul aleator dintre dispoziţia mea de moment şi istoria personală. Şi atunci, rezultatul va fi o bază de imagini, a căror semnificaţie îmi va fi accesibilă numai mie. Avem de-a face cu imaginea folosită ca declanşator de senzaţii – cu toate riscurile care decurg de aici, pentru că dacă un kitschos căluţ de porţelan îmi aminteşte de crăciunul petrecut la bunica mea şi de dimensiunea magică pe care o conferea spaţiului percepţia mea din vremea respectivă, îl voi include.
(către ARTIST): Îţi dai seama că, dacă fac aşa, puţin îmi pasă de numele autorilor sau de traumele lor sau de plăcuţa aia în trei limbi…

Măştile nopţii

2009-03-26T13:57:00.000-07:00

Varianta color - sort of - a benzii desenate publicate în primul număr al fanzinei...

Impromptu pentru pisicopian I

2009-03-25T12:21:00.000-07:00

-piesă de teatru într-un act-
Scena 1
Undeva în secolul douazeci şi unu, prima jumătate. Trei personaje în scenă, ARTISTUL, NARATORUL şi PRIVITORUL. Decorul va recrea cât mai aproximativ posibil peştera lui Platon, eventual cu un neon deasupra care să spună PLATO’s CAVE, open all season.
ARTISTUL:Suntem artişti, suntem teribili. Şi avem o relaţie privilegiată cu imaginea. În muzee, noi nu suntem asemena muritorilor de rând. Noi privim un tablou şi ştim exact cum a fost făcut, putem trăi empatic procesul, putem să ne imaginăm gesturile şi momentul deciziilor. Dar muritorului de rând îi mai lipseşte ceva. Invidia. Scurtul şoc cvasi electric care spune, mai mult sau mai puţin tare, şi locul meu e aici, în spatele uşilor de sticlă, al vânzătoarei politicoase de bilete, lângă plăcuţa argintie cu numele meu şi justificarea genialităţii mele în trei limbi de circulaţie internaţională. Convingerea, adâncă, reprimată, că toţi Picasso aştia nu sunt chiar aşa de buni pecât se spune.
NARATORUL: Desigur, a aduce discursul în acest punct echivalează în contextul postmodernist cu deschiderea unei cutii de râme. Întâi pentru că intră in discuţie statutul muzeului – sigur, sunt artişti care susţin că arta trebuie să iasă în stradă, dar muzeul o va însoţi mai totdeuna (clădirile sunt irelevante, voi reveni asupra felului în care se cer privite exponatele). Şi apoi, pentru că există teama că muzeele zilelor noastre sunt un fel de McDonald-suri culturale – câte sedii are Guggenheim-ul şi unde anume? Dar dincolo de aceste argumente, rămâne ideea că, pentru a-şi întâlni publicul, imaginile de artă trebuie să iasă din sanctuarul atelierului şi să se confrunte cu privitorul. Avem aşadar două personaje, de o parte şi de alta a paravanului pe care îl reprezintă imaginea.
(dramatic) Dar ce este o imagine? Imago insemna mască mortuară, deci ce este o imagine? Şi dacă Renaşterea a înlocuit idolatria cu estetica (Regis Debray, Vie et mort de l’image), ce este imaginea? Şi dacă Galaxia Gutenberg apune şi dacă am intrat deja în Videosferă, ce este imaginea? Şi dacă paradigmele sunt răsturnabile, ce ne va aduce viitorul?

notă: un pisicopian arată aşa

Prinţesa Langwiedre... mai departe

2009-02-22T06:47:00.000-08:00

Schiţe... şi studii de expresie. Şi o uşoară urmă de disney vilain...

Expoziţie în Qvo Vadis

2009-02-20T10:41:00.000-08:00

Qvo Vadis fiind o cafenea din Cluj-Napoca, strada Eminescu, numărul 13. Expoziţia fiind de gravură (aqvaforte, litografie, linogravură şi ac rece). Vinovaţii fiind eu, Ileana, Silvana Rusan, Dana Matei şi Iulia Rob. Vernisajul - unde nu se va prea vorbi, toh toh, dar se va bea prieteneşte cafea - va avea loc marţi, 24 februarie, teoretic de la 4, practic între 3 si 5 jumătate...

Despre artă şi alţi demoni

2009-02-18T06:30:00.000-08:00

Eu nu cred în artă. Iar termenul de artist mi se pare puţin hilar, puţin ironic. Despre termenul de artistă nici n-are rost să vorbim. Nu mă refer acum la rezultatul acumulărilor informaţionale, nu cursurile de istoria artelor au sădit în mine această neîncredere. Atitudinea se leagă pur şi simplu de felul meu de a fi. Termenul de artist presupune, dincolo de familia de cuvinte, existenţa unui sistem; când spui artist spui: galerie, proiect, muzeu, curator, vernisaj. Spui, nu foarte voalat, carieră, necesitatea de a te a firma, de a ajunge. La urma urmelor, producţia de artă, la modul cel mai mundan cu putinţă, se bazează pe balansarea cererii şi a ofertei, pe strategii de piaţă, pe atribuirea de valoare, după un sistem arbitrar, unor obiecte absolut inutile, frumoase sau nu, după cum o dictează regulile jocului, reguli scrise de contextul social, istoric etc. La urma urmelor argumentul necesităţii spirituale mi se pare absolut ridicol în momentul în care contemplu maşina de făcut rahat (Delvoye) şi mai ales în momentul în care-i văd preţul (şi sistemul de vânzare crescut în jurul ei).
Să ne înţelegem: ne aflăm în faţa unei industrii. Ştim cu toţii că arta adevărată nu e un tablou pe pereţii burghezului. O nu. Arta cea adevărată e un produs destinat exclusiv elitelor – hai să nu ne prefacem că Warhol lucra pentru americanul de rând. Şi hai să recunoaştem că discursul vinde arta şi nu altceva. La târgul de sfârşit de săptămână, cel care-şi lăuda marfa cel mai tare câştiga. Brandul vinde mai bine decât calitatea – experienţa eşecului New Coke ne-a înfăţat o lecţie importantă despre umanitate şi snobism.
Artişti, terminaţi cu abureala – arta n-are nimic de-a face cu aurora boreală a sufletului vostru delicat. Niciodată n-a avut (şi atunci când a avut, s-a murit de foame). Renaşterea nu a fost despre Leonardo, a fost despre gloria şi opulenţa numeroşilor mecena italieni. Un tablou votiv, un portret, un plafon erau echivalentul contemporan al merţanelor. Barocul nu a fost despre tenebrele lui Caravagios, a fost despre dominaţia politică a Bisericii Catolice. Şi tot aşa până în zilele noastre. Pollok a devenit celebru din cauza Războiului rece. A fost un produs al CIA, dacă vă plac filmele despre conspiraţii.
De aici, o oarecare doză de disperare. O oarecare necesitate a artistului de a scuipa în faţă sistemul – imposibil, fraţilor, im-po-si-bil. E o no-win-situation (nema-câştig-situaţie, n.tr). Pentru că dacă vrei sa te revolţi şi chiar reuşeşti, foarte bine, vei fi un ilustru necunoscut. Căci dacă devi faimos, ei bine, n-ai reuşit. Ai fost asimilat. Resistance is futile (rezistenţa e inutilă, semnat Borgul, n.tr.). Iar sistemul are o capacitate de asimilare colosală, în măsura în care există o argumentare. Jegul (în sensul său de dictionar, fără nici un fel de semnificaţie pejorativă)) se poate vinde foarte bine. Doar e aftermark-ul (după-urma, n.tr.) unui work-in-progress (lucru-în-progres, n.tr.). De fapt, nici nu mai e nevoie de artişti. Doar de Avocaţi, care, înzestraţi cu retorica necesară, să arate arbitrat cu degetul câte ceva şi să-l numescă (aşa cum numeşte regina cavalerii) ARTĂ.

Prinţesa Langwidere

2009-02-13T06:09:00.000-08:00

Nu mai ştiu câţi ani aveam când am dat peste Vrăjitorul din Oz de Frank Baum, ediţia ilustrată de Maria Ruxandra Matia. Eram oricum, foarte mică. Şi impresia a fost de neşters. Mai apoi am găsit, la aceeaşi editură (Publi Partner 1992... ce vremuri... ehe), conutinuarea: Ozma din Oz. Era într-un moment trecător şi nu am citit decât un capitol... Capetele prinţesei Langwidere. Peste ani, povestea femeii care-şi schimba capetele ca pe haine s-a întors să mă bântuie... iată primele ilustraţii.

Furtuna

2009-01-28T11:23:00.001-08:00

...de William Shakespeare. Numele este o garanţie că lucrurile nu sunt ceea ce par la prima lectură. Sau la a doua lectură. Sau de acum într-o sută de ani, când îl vom reciti şi ni se va părea că tot despre noi vorbeşte. Piesa de teatru Furtuna mi-a ieşit în cale în copilărie şi m-a urmărit până în anii de facultate (întâi, ca un fel de basm, cu zâne şi zmei, apoi ca o piesă de teatru cu păpuşi de ceară, şi tot aşa, pas cu pas, până la Prospero's Books a lui Peter Greenaway). Aşa cum o înţeleg eu, Furtuna este povestea unui intelectual care-şi închipuie că poate manipula, prin metaforică magie, lumea. Şi are dreptate, iar satisfacţia sa dăinuie până la finalul piesei. Abia atunci înţelege că a fost tot timpul singur, că nu există alte personaje şi că el este insula.

Ziduri si amintiri

2009-01-16T01:47:00.001-08:00

Vara asta am schimbat tapetul. Iar eu şi sora mea am profitat de ziua unică în care pereţii au fost dezgoliţi şi ne-am îndeplinit un vis din copilărie - i-am umplut cu desene. Culoarul a fost transformat într-un muzeu al amintirilor nostre. Şi, exact ca amintirile, desenele sunt acum nevăzute, ascunse sub tapet, dar totuşi prezente şi imposibil de şters. La fel ca şi locul înfăţişat de gravură, o pagină din jurnalul imaginar al călătorului pierdut printre propriile sale gânduri.

Borges sau neîncercarea labirintului

2009-01-01T09:19:00.000-08:00

Revin din când în când la Borges plină de speranţă. Îl părăsesc de fiecare dată dezamăgită. Cum el e "cineva" iar eu sunt "oareşcine", bănuiesc că vina imi aparţine. Dar scrierile lui mi se par... lipsite de necesitatea de a fi scrise. Până şi faimoasele povestiri atât de postmoderniste, imaginea hărţii unu la unu, legendarele biblioteci sau atacul fiinţelor din oglindă, toate mi se par idei brute, neînfrumuseţate, idei in pielea goală, rezumate de povestiri fantastice. Am de-a face cu hapuri, nu cu elexiruri. Cartea fiinţelor imaginare, scrisă împreună cu Margarita Gue, este un exemplu perfect. Nu i-am înţeles miza, pentru că dacă e un dicţionar, e superficial, dacă e o lucrare beletristică, e prea seacă şi cu documentarea la vedere, iar dacă e o simplă culegere de subiectivă de informaţie, tirania lui de ce devine apăsătoare. La fel, istoria ticăloşiei umane, care mi-a apărut ca o estetizare discretă a unor subiectelor de tabloid antic. Mă doare acut lipsa unei misterioase poveşti literare cu adevărat fantastice. O metaforă frimiturică ici colo nu spală pagini de deşert.

Într-o oarecare măsură, Borges este ca negustrorul de piersici din povestea lui Nastratin Hogea, care-si mănâncă fructele in faţa cumpărătorilor, pentru a le vinde sâmburii. Într-una din povestiri, întorcându-se la casa unchiului său, modificată după cerinţele unui misterios nou locatar, naratorul simte nevoia să viseze Labirintul şi Minotaurul. Poate că, pentru mine, Borges explică prea mult. Satisfacţia lecturii nu derivă din înţelegere şi decodificare, ci din plăcerea de a sălajlui în teritoriul misterios al negocierii sensului, al întrezăririi şi bănuielii, iar nu al certitudinii.

Glorioasa Fanzină

2008-12-10T01:12:00.001-08:00

O fanzină este o revistă - de bandă desenată, de exemplu- creată de amatori. Este realizată cu minimum de mijloace şi se distribuie gratuit. În cazul nostru, miza este promovarea romanului grafic (altfel spus, a benzii desenate) în România (ok, avem 200 de exemplare -hai să zicem, promovarea în Cluj, pentru moment :D). Totul a pornit de la un atelier de creaţie organizat la Cluj de Centrul Cultural Francez şi Facultatea de Litere, iar iniţiatoarea proiectului a fost Ileana. La primul număr au participat în ordine alfabetica Oana Dobre, Alexandra Gavrilă, Raluca Popan, Iulia Rob, Maria Surducan, Ileana Surducan, Johan Troianowski şi Împăratul Utopic al Balcaniei.

HomemadeFair

2008-12-01T00:24:00.000-08:00

În 13 decembrie va avea loc la Casa Tranzit (Cluj-Napoca) prima ediţie a HOME MADE FAIR (mai multe despre eveniment aici). Vă prezint povestea afişului, de la primele variante (surse de inspiraţie pentru prima imagine si a doua)...

...la schiţele pentru varianta finală...

Afişul trebuia să sugereze atmosfera anilor 20 şi a stilului deco. Se pare că la vremea aceea toată lumea dansa charleston. Iată şi poza care a slujit drept sursă de inspiraţie.

Richard al III-lea

2008-11-28T04:38:00.000-08:00

...sau cronica unei experienţe subiective.

Vorbesc despre Richard al III-lea, de William Shakespeare, în regia lui Tompa Gabor. Am văzut piesa titrată, aşadar dimensiunii postmoderniste a regiei i s-a suprapus propria mea receptare fragmentată. Dar necesitatea decodărilor simultane pare să fie o cerinţă a secolului în care trăim, deci măcar aici aveam antrenament.

Textul a fost scris în perioada în care barocul desăvârşea înlocuirea perspectivei dogmatice raţional-divine cu cea individuală, sentimentală şi angoasată. Problema conducătorului, a liderului politic e tratată adesea de Shakespeare, dar niciodată cu atâta cruzime ca în Richard al III-lea. Decorul piesei întruchipează un muzeu al orori, al crimei, o metaforă deloc transparentă pentru Istorie. Personajele pozitive lipsesc cu desăvârşire, iar monarhul luminat nu există nici măcar la nivel de posibilitate. Femeile si copiii nu există nici ei (decât cu valoare de semn sau ca voce a justiţiei divine, ale cărei blesteme - eficiente - nu schimbă de fapt nimic). Marile seducătoare sunt Puterea şi Moartea. Şi Televiziunea (sau Mass-media). Am apreciat interpretarea postmodernă, jocul video şi referirile la starea de fapt contemporană. Richard acceptă umil încoronarea în cadrul unei emisiuni televizate regizate pentru prostime, atacul inamicilor este transmis in direct, simultan, pe toate canalele şi în final avem imaginea "stadionică" a noului conducător -ras în cap, ochelari de soare, lanţ cu cruce. Lăsaţi orice speranţă, voi ce intraţi aici.

În final - un singur regret. Aducerea în contemporaneitate se face mai degrabă raţional decât intuitiv-empatic. Sunt impresionată, înţeleg, provocarea intelectuală mă încântă. Dar nu mă seduce. Poate că, din perspectiva mea de cetăţean al apocalipsei, e greu să mă mişte teatrul ticăloşiei umane. Îl contemplu, îl analizez, mă prefac scandalizată, dar în fapt singura mea reacţie e de indiferenţă. E tot ce poate să facă sistemul meu de autoprotecţie.

Cenuşăreasa

2008-11-21T12:22:00.000-08:00

Prima vacanţă mare studenţească m-a găsit ocupată tot cu Cenuşăreasa - linogravură de data aceasta. În total, au fost 16 plăci, din care 8 ilustraţii. Am avut ambiţia să gravez şi textul - în oglindă - ce mai, o adevărată distracţie!

Cenuşăreasa extraterestră

2008-11-18T12:11:00.000-08:00

Şi iată nişte imagini aproape arhaice... una dintre primele mele "cărţi" - si una dintre primele apariţii ale omuleţilor. Realizată în vremea liceului - şi a alfabetelor imaginare, în tuş pe hârtie cretată.

Kit de relaţionare

2008-11-10T05:25:00.000-08:00

De cele mai multe ori socializarea seamănă cu un carnaval, în care măştile se prefac necontenit. Jocul nu exclude sinceritatea, doar îngreunează comunicarea. Şi iată aici mereu schimbătoarele faţete ale fiinţei umane - simţiţi-vă liberi să le combinaţi după placul inimii. Întreg proiectul a fost astfel alcătuit încât să imite un joc "chinezesc", din acela ieftin, cu piese de lemn şi instrucţiuni indescifrabile, un joc pe care nu şti să-l foloseşti, dar o faci oricum. Realizate în linogravură, piesele au fost destinate participării la Bienala Internaţională de Gravură Experimentală .

Pseudo-manuscrise -partea a III-a

2008-10-31T12:49:00.000-07:00

Aceasta a fost prima carte pe care am realizat-o de la un capăt la altul. Am străbătut conştiincioasă tot procesul de legatorie (bookbinding), cu ochii pe un tutorial e pe internet. Iar apoi, timp de câteva luni, am purtat cărţulia cu mine peste tot, desenând în momentele de linişte sau plictis. Subiectul - textele sacre, aşa cum le reconstituie memoria, adică amestecând laolaltă mituri, povestiri biblice şi basme.

Pseudo-manuscrise - partea a II-a

2008-10-28T12:59:00.000-07:00

Cartea - inspirată vag de un model corean - spune vizual povestea adnotată a Cinei de Taină.