28 November, 2008

Richard al III-lea

...sau cronica unei experienţe subiective.
Vorbesc despre Richard al III-lea, de William Shakespeare, în regia lui Tompa Gabor. Am văzut piesa titrată, aşadar dimensiunii postmoderniste a regiei i s-a suprapus propria mea receptare fragmentată. Dar necesitatea decodărilor simultane pare să fie o cerinţă a secolului în care trăim, deci măcar aici aveam antrenament.
Textul a fost scris în perioada în care barocul desăvârşea înlocuirea perspectivei dogmatice raţional-divine cu cea individuală, sentimentală şi angoasată. Problema conducătorului, a liderului politic e tratată adesea de Shakespeare, dar niciodată cu atâta cruzime ca în Richard al III-lea. Decorul piesei întruchipează un muzeu al orori, al crimei, o metaforă deloc transparentă pentru Istorie. Personajele pozitive lipsesc cu desăvârşire, iar monarhul luminat nu există nici măcar la nivel de posibilitate. Femeile si copiii nu există nici ei (decât cu valoare de semn sau ca voce a justiţiei divine, ale cărei blesteme - eficiente - nu schimbă de fapt nimic). Marile seducătoare sunt Puterea şi Moartea. Şi Televiziunea (sau Mass-media). Am apreciat interpretarea postmodernă, jocul video şi referirile la starea de fapt contemporană. Richard acceptă umil încoronarea în cadrul unei emisiuni televizate regizate pentru prostime, atacul inamicilor este transmis in direct, simultan, pe toate canalele şi în final avem imaginea "stadionică" a noului conducător -ras în cap, ochelari de soare, lanţ cu cruce. Lăsaţi orice speranţă, voi ce intraţi aici.
În final - un singur regret. Aducerea în contemporaneitate se face mai degrabă raţional decât intuitiv-empatic. Sunt impresionată, înţeleg, provocarea intelectuală mă încântă. Dar nu mă seduce. Poate că, din perspectiva mea de cetăţean al apocalipsei, e greu să mă mişte teatrul ticăloşiei umane. Îl contemplu, îl analizez, mă prefac scandalizată, dar în fapt singura mea reacţie e de indiferenţă. E tot ce poate să facă sistemul meu de autoprotecţie.

1 comment:

Noémi said...

Exact aceeasi lucru am simtit si eu la alte spectacole ale Teatrului Maghiar (cel mai intens la Woyczek). Am vazut si am apreciat geniul celui care a adaptat piesa la realitatea contemporana.

Numai ca nu m-a miscat: in loc sa ies din sala cu sentimentul ca am primit ceva in dar, am iesit cu dezamagirea ca mi s-a luat ceva. Eu cred ca rostul teatrului (si a artei, in general) ar fi sa ne simtim impliniti, nu goliti din inauntru.

Daca teatrul isi asuma rolul de a ne arunca adevarul in fata, sa ne arate teroarea lumii in care traim, regizorii ar trebui sa-si aminteasca si de speranta, si de frumos. Fiindca eu una niciodata n-o sa accept ca a disparut speranta si frumusetea din lume.