Veneţia

E un oraş... straniu. Un oraş fantomă, care se scufundă în mare sub greutatea propriei sale istorii. E un oraş care de şase sute de ani priveşte turiştii cu dispreţ şi-i rătăceşte pe străzi care se termină abrupt în apă, încercând în acelaşi timp să le vândă stică aurie şi măşti la fel de aurii. E un oraş ca un decor de film, şi regreţi prezenţa celorlalţi oameni pănă când coteşti la întâmplare şi te pomeneşti pe cea mai pustie stradă din lume, cu o funie de rufe colorate deasupra. Atunci începi să te întrebi dacă nu cumva e un oraş capcană, în care nimeni nu locuieşte de fapt, un oraş făcut numai să plimbe turişti în gondole pe apa de culoarea smaraldului, un oraş prea mic şi înghesuit pentru cât de mare şi de opulentă e San Marco. Sau poate e un oraş de piraţi plecaţi cu toţii în expediţie - piraţi adevăraţi, nu eroi byronieni? Care-au furat ferestrele de la turci, caii de la bizantini şi frânghiile de rufe cine ştie de unde?
Cel mai probabil, e un labirint. În timp, în spaţiu, în memorie. Care conţine de fapt un pod, o curte cu fântână în mijloc, o singură gondolă şi piaţa ce leul evanghelic. Repetate la nesfârşit.