Iluzionistul

   ... un film trist. De asemenea, un film egoist. Dar nu egoismul rapace al tinereţii, ci cel neputincios şi resemnat vieţii care începe după ce copii au plecat şi câinele a murit. 

Iluzionistul este cel de-al doilea film de lung metraj regizat de Sylvain Chomet, cu scenariul  adaptat după ultimul scenariu al regizorului, actorului şi scenaristului francez Jacques Tati.

   Un magician de mâna a treia se pomeneşte , în urma unui act de generozitate deghizat într-un truc, în rolul de tată al unei fete de la ţară. Ea s-a decis să-l urmeze prin lume pentru că, nu-i aşa, el poate face orice cu magia lui.

   Timpul trece şi iluzionistel îşi contină jocul, fără a dezvălui vreodată că în spatele magiei se ascunde munca, pe alocuri umilitoare şi tot timplu invizibilă a părintelui care nu se îndură să rupă vraja. Timpul trece şi fata se îndrăgosteşte... şi atunci magicianul pleacă mai departe, lăsând în urmă un bilet, there are no magicians. 

   Titlul este un joc de cuvinte, pentru că filmul nu prea are în fapt legătură cu magia, dacă vă stârneşte în minte imaginea tabloului lui Magritte sau dacă vă aşteptaţi la supranatural, atunci veţi fi dezamăgiţi. Are în schimb legătură cu iluzia, cu cercul protector pe care părinţii îl desenează cu duioşie în jurul copiilor. Şi mai are legătură cu omul invizibil, cel care lucrează nevăzut de nimeni şi pentru căre nu există nici o recompensă, niciodată. Şi nici consolare. 

   Pe scurt, e povestea unui părinte. Iar fotografia pe care protagonistul o poartă cu el mereu, împărtăşindu-ne-o doar la final, confirmă faptul că e o poveste care se repetă iar şi iar. Şi e oarecum surprinzător să vezi perspectiva paternă. Mama care suferă că-i plecă copii e devenită oarecum clişeu, o percepi mai degrabă ca simbol decât ca drama individuală. Dar protagonistul filmului se construieşte întâi ca personaj, şi apoi ca tată, astfel încât, prin empatie, drama lui devine dureroasă.