Langwidere - mai departe

Emoiconurile (sau smileys, sau zâmbăreţi, sau faţă galbenă care râde) sunt forme de exprimare/mascare/mimare a emoţiilor. Sau, din punctul de vedere al prinţesei din ţara lui Oz, capete aşezate în dulăpioare de cleştar căptuşite cu catifea, numai bune de purtat şi admirat la nesfârşit.

Printesa Langwidere - nivelul 3

Recapitulare rapidă - Prinţesa Langwidere (langweilen în germană înseamnă a te plictisi) îşi schimbă capetele ca pe nişte accesorii vestimentare. Şi trăieşte înconjurată de oglinzi, iar marea ei tristeţe e că trebuie să-şi întrerupă auto-contemplarea 15 minute pe zi ca să se ocupe de treburile statului. Ce legatură are asta cu internetul?

Avatar de James Cameron sau ficţiunea ca ispăşire

Am văzut Avatar.
Şi n-am să vorbesc despre impresionantele efecte vizuale, un pot-pourri estetic, sau despre intriga gen Pocahontas in spaţiu, sau despre excesul de zahăr şi violenţă, sau despre ce părere proastă au producătorii şi regizorii despre public - căruia dacă nu-i explici ce se întâmplă din cinci în cinci minute sigur n-o să priceapă nimic.
Dincolo de toate, cel puţin filmul are un mesaj pozitiv.
Despre asta vreau să vorbesc. Şi vreau să spun, nu, nu merge aşa. Nu ai voie să speli păcatele neamului tău, păcatele rasei albe, prin filme dinamice şi imagini frumoase. Nu ai voie să mistifici trecutul sângeros sub forma unei ficţiuni cu happy-end. Şi nu ai voie să îi induci publicului liniştitoarea iluzie că viitorul nu va fi exact ca şi trecutul. Pentru că dacă mâine noi ca umanitate am descinde în Lumea Nouă, i-am masacra pe băştinaşi fără scrupule. Desigur, după aceea am purta lungi discuţii despre drepturile lor, în interminabile reuniuni la nivel înalt, dar am rămâne mereu uniţi în credinţa că între "noi" şi "ei", între "eu" şi "alter", egoismul e singura lege. Sute de filme (pilule roz de simţit bine pe dinăuntru) nu pot schimba asta. Nu ai voie să speli creiere cu poveşti epice despre cum natura se coalizează împotriva agresorului. E o soluţie deus ex machina (metodă care, din cele mai vechi timpuri, slujea la transformarea tragediei în comedie pentru împăcarea tiranului care plătea cheltuielile trupei de teatru). În plus, daţi-o dracului de treaba, ce-i cu mentalitatea asta de băieţel de doişpe ani, ce mesaj pozitiv e în ideea că doar violenţa, la scară cît mai mare, va salva lumea de violenţă?
Noi suntem monstrul. Noi suntem agresorul. Şi dacă nu vom învăţa să negociem, să tolerăm - a priori, nu după secole de sclavie şi holocaust- să tolerăm firesc, fără să cerem premii şi eternă recunoştiinţă, ei bine... îngerii nu vor coborî din cer să ne salveze, spiritele apei şi ale aerului nu se vor alia în numele vieţii, şi nici diavolii nu voi veni să ne mănînce. La final, noi suntem singuri cu noi, şi pocăinţa nu slujeşte la nimic. "Ce-ai omorât, omorât rămâne".
Partea cea mai rea? Mi-a plăcut filmul. Destul de mult. Şi asta nu face decât să mă înfurie şi mai tare. Pentru că demonstrează că strategia "omului alb" funcţionează.

Oamenii cărţii

De la încept, recunosc că nu am citit cinstit decât trei capitole din Oamenii Cărţii de Geraldine Brooks- anume primele două şi ultimul. Restul le-am frunzărit doar, destul de dezamăgită. Şi am mai citit, cu respect, cuvintele de final ale autoarei, în care detaliază realizarea documentării. Dar puterea de a scrie, sprijinită de abilităţi de jurnalist (premiul Pulitzer), laolaltă cu cea mai asiduă documentare din lume nu sunt suficiente pentru a face literatură bună, pentru a scrie un roman captivant. Una peste alta, Oamenii Cărţii este o carte seacă şi segmentată, care nu reuşeşte să fie surpinzătoare.

Nici o lege nu interzice să ai în acelaşi roman o australiancă expertă în cărţi rare, în conflict cu mama neurochirurg, care mamă a fost în tinereţe îndrăgostită în secret de un pictor evreu care a murit de o tumoare la ochi, care este tatăl protagonistei despre care aceasta nu ştie nimic, plus războiul din Iugoslavia, plus un expert în cărţi rare membru al unităţilor de elită evreieşti, plus un director musulman de muzeu cu un copil în comă, plus Inchiziţia Catolică, plus ghetourile evreieşti din Veneţia pe la 1600, plus carnavalul din aceeaşi Veneţie, plus naziştii, Holocaustul, plus o tânără maură vândută ca sclavă, violată şi devenită iubita soţiei creştine a emirului, sclavă care pictează manuscrise evreieşti în Spania secolului XV. Staţi, că nu am terminat. Undeva mai intră rezistenţa în munţi şi convorbirile telefonice din Viena secolului XIX, Israelul din zilele noastre şi cred ca şi o bucată din Sahara. A, şi romanul se învârte în jurul hagadei din Sarajevo, un manuscrie preţios.

Poate că există pe lume autori care să scoată la liman aşa o încrengătură de istorii - la urma urmelor, Dicţionarul Khazar al lui Milorad Pavic tratează cam aceleaşi subiect, cam pe aceeaşi distanţă în timp, poate cu şi mai multe ramificaţii narative. Dar principalul păcat al romanului Geraldinei Brooks e faptul că a fost scris de un occidental (şi mă refer la mentalitate). Îi lipseşte cu desăvârşire poezia, trăirea autentică, profundă (toate personajele par actori de seriale - nu joacă prost, dar nici bine nu joacă). La sârbul Pavic, dacă plouă, apăi simţi apa prin haine. La Brooks, dacă plouă, te simţi ca în faţa unui ecran de televizor şi aştepţi cuminte ca unul sau mai multe clişee asociate cinematografic cu ploaia să-şi facă apariţia. Autoarea comunică, dar nu istoriseşte, şi pentru a comunica alege soluţii facile, universal accesibile şi cumplit de plicticoase. Literatura fast-food pentru intelectuali. Totul se dă, nimic nu rămâne ascuns, timpul e preţios şi cititorul nu trebuie obosit cu subtilităţi.
Păcat. Povestea unei cărţi rare, unui manuscris ebraic pictat, urmărită simultan diacronic şi sincronic, o poveste parte adevăr, parte ficţiune... ei bine, putea fi o poveste nemaipomenită.

Un Palat Bun de Distrus

Gianni Rodari este un scriitor italian destul de puţin cunoscut. Este de asemenea, zice-se, cel mai important autor pentru copii al secolului XX din Italia. "Gramatica Fanteziei" este un manual de "făcut poveşti", instructiv , didactic şi... infinit mai interesant decât celelalte scrieri ale sale. Pentru că există un motiv în spatele anonimatului în care s-a scufundat Gianni Rodari.
Vă amintiţi Aventurile lui Cepelică? El a scris-o. Şi dacă vi-o amintiţi ca pe un suvenir nostalgic al copilăriei, nu care cumva să o recitiţi, nu veţi face decât să-i pângăriţi amintirea. Pentru că este un naiv manifest al comunismului pentru copii, una dintre cărţile în care cei bogaţi sunt neapărat răi şi cei săraci sunt neapărat buni. Desigur, acest argument vine din partea unui adult şi mai vine şi din partea unui est-european, care a văzut, fie şi retrospectiv, eşecul poveştii.
Dar comunismul nu este principala acuză împotriva autorului italian. De fapt, e doar o notă de margine, o observaţie în treacăt. Principala problemă este că poveştile lui nu miros a poveşti, se îneacă la început şi nu reuşesc să mai iasă la suprafaţă să prezinte un final satisfăcător. Poveştile lui sunt ca o ecuaţie matematică: cineva face ceva. Copii provoacă mari distrugeri în oraş, aşadar primarul construieşte un palat sortit de la bun început demolării. Copii dau năvală, fac totul praf, după care, epuizaţi, devin cuminţi. Şi da, desigur, poţi face gimnastică hermeneutică vorbind de manifestul futurist... dar tot ce poţi spune despre poveste e "mde".
Şi asta pentru că secretul unui povestitor adevărat e că nu-există-poveşti-noi. Nu poţi inventa poveşti pentru copii, poveştile nu au fost niciodată făcute "pentru copii", într-o exprimare în care aceştia sunt un pic prostuţi şi trebuie să le îndrugi vrute şi nevrute numai să tacă. Poveştile au fost totdeuna traduceri ale adevărurilor inexprimabile şi sămânţa aceasta de neînţeles, gramul de nelinişte, întunericul aproape îmblânzit, asta face poveştile frumoase. Albă ca Zăpada şi sicriul ei de cleştar, Frumoasa Adormită şi şi somnul ei de o sută de ani, Cenusăreasa şi cenuşa - sunt despre prinţese şi prinţi, dar mai adânc sunt despre moarte. De fetiţa cu Scufiţă Roşie nici nu mai vorbim. Şi marele secret e că nu ai nevoie să ţi le interpreteze nimeni, ba chiar nici nu e nevoie să le întelegi - sâmburele seret există şi existenţa lui e suficientă. Aşa cum morala nu are decât să existe, poveştile cu morală sunt educative, dar moralele cu poveşti sunt cel mai plictisitor lucru de pe lume.

Aici, etapele în care a fost realizată ilustraţia, simulări pe calculator included.

Bandă desenată...

... în franceză, pe 30joursdebd. Şi iată planşele pe care le-am trimis în lunile noiembrie, octombrie, septembrie . Toate poveştile sunt adaptate după versiuni din Cercul Mincinoşilor lui Carriere. În fapt, e vorba de un exerciţiu - descopăr practic diferenţa dintre "a zice" şi "a arăta"; altul este ritmul când spui un banc decât atunci când trebuie să-l desenezi pentru un public aflat departe.

Ziua schimbării apelor - final

Prima dată când am citit povestea, mi-am închipuit că personajul e un erou. Căci ce poate fi mai nobil decât să-ţi păstrezi luciditatea când toţi în jurul tău înnebunesc? Dar dacă întradevăr au înnebunit cu toţii, cât mai valorează luciditatea ta?

O altă poveste, care ascunde răspunsul. Un ţăran întâlneşte un dregător alungat de la curte. M-au gonit, spune acesta, pentru că într-o lume tulbure, doar eu mă păstrasem curat.
Şi acum eşti fericit? îl înteabă ţăranul.
Nu, cum să fiu fercit? Duc o viaţă plină de lipsuri, dar n-am să mă cobor niciodată atît de jos încât să mă mânjesc cu pulberea şi murdăria lumii.
Ţăranul a ridicat din umeri. Dacă apa râului este curată, a spus el, am să-mi spăl în ea pălăria. Dacă este murdară, îmi voi spăla picioarele.

...iar morala este... deschisă spre interpretare. Dar ce rost are sa învinuieşti circumstanţele care te-au dus undeva anume, în loc să descoperi cum le poţi folosi în favoarea ta? Şi ce rost are să lupţi împotriva curentului, când curgerea apei te-ar putea purta spre linişte şi fericire?