Sărbători fericite!

Trei Filme de Radu Muntean

Vă prezint un proiect la care mi-a făcut mare plăcere să colaborez şi care s-a finalizat săptămâna trecută, odată cu lansarea colecţiea de DVD-uri „3 filme de Radu Muntean”. Pachetul conţine trei dintre cele patru pelicule ale sale: Hîrtia va fi albastră (2006), Boogie (2008) şi Marţi, după Crăciun (2010). Fiecare dintre DVD-uri conţine bonusuri inedite, interviuri, secvenţe din making-off.

Pachetul este disponibil din 15 decembrie în Librăriile Cărtureşti.

Eu am realizat imaginile pentru coperte - promit să pun şi poze cu boxul şi DVD-urile.

Lenka

Cu ceva timp în urmă am realizat imaginea pentru coperta romanului Lenka, de Elena Netcu, apărut de curând la Editura Benefica.

Corespondeţe egoiste - partea a doua

Drag public,

Nu creez pentru tine. Necesitatea care se satisface atunci cănd creionul întâlneşte hărtia, bucuria care-mi conduce mâna, toate acestea nu au nevoie nici de galerii nici de vernisaje, n-au nevoie nici măcar de lucrarea finalizată. Celebritatea nu mă interesează, la fel cum nu mă interesează nici spectrul pictorului maudit, murind de foame în mansarde, genial şi neînţeles, sperând că istoria artei îl va răzbuna.

Aşa că nu mă întreba ce-am să fac în viaţă, nu îmi vorbi de vaze cu flori şi cerbi la izvoare, nu-mi spune ce ţi se pare ţie frumos, nu-mi împuia capul cu valoarea, spirituală sau materială şi nu te aştepta să mediez relaţia ta cu Dumnezeu. Eu si El, cel mai bine ne-nţelegem cănd ne ţinem amândoi gura închisă, mai mult nu există. Şi nu mă întreba ce am vrut să spun, pentru că n-am vrut să spun nimic, dacă voiam mă făceam sau jurnalist, sau predicator.

Şi dacă se întâmplă să-ţi placă ce fac eu, ma tem că trebuie să ne resemnăm amândoi cu ideea ca nu e nici vina, nici meritul meu. E ca o melodie pe care-o auzi la radio şi care-ntoarce ceva în tine, care ridică praful, care-ţi întrerupe fie şi numai o secundă lunga litanie de gânduri. Nu e meritul aparatului de radio, nu e meritul tău. E serendipity.

E punctul în care ne putem întâlni, fără să ne prefacem că arta e o afacere bazată pe cerere şi ofertă, fără să ne dăm drept elite culturale.
E un acord perfect.

Corespondenţe egoiste

Către artist,

Voi începe direct - e prea multă informaţie pe lume, prea multe imagini şi, da, prea mulţi artişti.

Era o vreme când cutreieram galerii şi muzee, citeam cu răbdare toate plăcuţele explicative, pliantele care detaliau conceptul, articolele din reviste. Era o vreme când pricepeam. Era o vreme când mă entuziasmau instalaţiile, fotografia, fotorealismul sau glumele colorate. Dar a trecut timpul şi nu mai e loc în spatele ochilor mei nici pentru concepte, nici pentru imagini. Actul artistic presupune din partea meo o empatie de care nu mai sunt în stare, o empatie care-mi miroase de acum a risipă. Şi aşa obosesc şi mă irosesc văzând prea multe reclame, prea multe vitrine, prea multe tâmpenii blincănitoare în dreapta paginii de internet. Saltul de înţelegere îmi dă dureri de genunchi. Nu mă interesează copilăria ta nefericită, trecutul comunist, trecutul hipiot, orientarea ta sexuală, părerile tale despre viaţa şi religie, filosofia care-ţi susţine demersul. Şi dacă eşti scriitor, faţa ta rânjindu-se la mine de pe copertele cărţilor mă scoate din librărie.

Aşa că m-am făcut egoist şi nepăsător. Dacă Beuys avea dreptate şi oricine poate fi artist, atunci concluzia logică e că nu există artişti. Trăiască anonimatul creator, instituţia care-mi dă voie să mă bucur de o alee însorită ca de un fapt estetic, ca de un tablou. Voi institui tirania unui singur critic de artă - anume eu. Şi pentru că a detesta e o emoţie care presupune şi implicare, şi energie, voi da doar două verdicte: îmi place, pueril şi inexplicabil, şi nu mă interesează, le fel de pueril. Dar suficient.

Alice în Ţara Minunilor

Parte dintr-un proiect colectiv, imaginea ilustrează secvenţa în care trei soldaţi vopsesc trandafirii din albi în roşii.

Nostalgia

Sunt unele amintiri pe care nu le poţi descrie în cuvinte fără să cazi în banal. Soarele verii a fost cântat în prea multe şlagăre, a vândut prea multe vacanţe la mare ca să-şi poată păstra puterea de evocare. Jocurile nu reînvie magic în povestire decât dacă reuşeşţi să-ţi duci auditoriul cu tine. În copilăria ta, prin copilăria lor. Trecutul are valoare doar rescris, prefăcut, întors pe dinafară ca o mănuşă.
Şi atunci... să spunem poveşti, ca să nu uităm şi să nu pierdem nimic.

...iar şi din nou Threadless

Score this design: "Click!Next!," to help it get printed on Threadless!

" />

Threadless... din nou

Score this design: "Give me a heart," to help it get printed on Threadless!

" />

Linişte linişte şi deodată...

...PUBLICITATE

Score this design: "Song of the City," to help it get printed on Threadless!

" />

A te povesti în imagini

La marginea lumii stă un om şi-i spune mării poveşti. Iar dacă vreodată s-ar opri, nu se ştie de ce ar fi marea în stare...

Mai am puţin şi voi termina lucrarea de master. Tematica era legată de felul în care ilustraţia de carte se adaptează pe trei nivele de lectură/înţelegere- copilăria, adolescenţa şi maturitatea. La început, credeam lucrarea va fi despre metode de receptare, despre investigaţii tehnice, despre compoziţie şi cromatică, despre filosofie. De fapt, se vădeşte retrospectiv că e mai ales vorba-subtil - despre sentimentul (şi nu conceptul) de identitate. Involuntar. Eu simt în imagini. Eu nu mă definesc ca individualitate, ci ca sumă de imagini acumulate şi nedevelopate. Impresiile mele se leagă de locuri şi de lumină, şi sunt impresii în sensul cel mai prozaic-fotografic al cuvântului. Şi nu se aşază în ordine cronologică, ci se subordonează doar... scenografiei magicului?

Prima carte e povestea unor copii plecaţi în căutarea vrăjitoarei. Prima carte adună, dincolo de textul literar, toate locurile unde am simţit eu realitatea casanta, unde am pipăit intrarea în fantastic. Nu sunt exclusiv amintiri dinainte de intrarea în adolescenţă - copilăria este o stare, nu o epocă. Grădina este undeva în Aix-en-Provence, este de asemena grădina imaginată a Muzeului Rodin din Paris (închisă "a cause du verglas" şi pe care, deci, nu am văzut-o niciodată), dar este si Pădurea de lilieci a Contesei de Segur şi grădina secretă a lui Mary Lennox.

Cea de-a doua carte, Falsele amintiri ale Domnului X, este adolescenţa (dintr-un capăt în celălalt al vieţii). Este stângăcia şi halucinaţia iniţiatică a celui care vede fără să tresară fantasticul în cotidian şi nu încearcă nici o clipă să traseze graniţe. Supra-realismul simţit lăuntric este întors pe dos ca o haină - şi de aici, imagini. Ilustraţie.

Cea de-a treia carte este despre... despre... ei bine, nu ştiu foarte bine despre ce. Despre întunericul din spatele ochilor. Despre înţeleptul care ştie că totul e iluzie, că fantasticul e realitatea. Despre ceea ce e personajul de teatru după ce se încheie piesa, despre cine e de fapt actorul atunci când joacă. Despre singurătatea de care se teme occidentalul.

Dar nici una dintre cele trei cărţi nu vorbeşte despre mine. Aduci la masă ceea ce eşti (you bring to the table what you are). Şi încercând să povesteşti celorlalţi, te povesteşti pe tine. Dar nu povesteşti niciodată despre tine... pentru că atunci marea te va mătura fără să ezite.

Bâlciu'n miez de noapte - Licorna

Ultima licornă în Bâlci domnelor şi domnilor, numai aici şi acum.

Şi acum.... PUBLICITATE

Acesta e designul surorii mele - un sfinx curios. Dacă primeşte destule voturi se va transforma într-o figurină tridimensională. Ce mai aşteptaţi? Mergeţi şi votaţi!

Ultima Licornă - Şarpele

Şarpele e straniu şi uriaş, atât de mare încât cuşca din circ poate cuprinde din el doar o bucată. Şarpele este, poate, expresia naivităţii noastre - exagerăm, hiperbolizăm şi ne închipuim că există mecanisme complexe care ne dirijează viaţa, de la politică la economie, de la religie la destin, de la teoria conspiraţiei la ochiul extraterestru. Când de fapt tot ce există e un eu în mijlocul unor încrengături de poveste.

Ultima Licornă - Dragonul

Doamnelor şi domnilor.... DRAGONUL!

Lume lume.... Fanzina!

Când? Sâmbătă!
Unde? La HomemadeFair, Fabrica de Pensule.
Cine? Ei cine, nişte temerari plini de entuziasm!

Homemade Fair

Târgul HomemadeFair este doreşte să încurajeze iniţiativele creative şi inovative ale artiştilor. Apreciem originalitatea, inovaţia utilizarii materialelor sub forma reciclată, creativitatea prezentări şi nu in ultimul rând unicitatea obiectelor.

La târgul de primăvară vei găsi colecţii noi de accesorii vesele şi colorate, plăsuţe de in, genţi, haine, vederi, sticlă, origami, fotografii, caiete, broşe si alte minunătii.

Şi pentru ca nu vrem să te lăsam să pleci cu una cu două de la târg te invităm să participi la unul din ateliere nostre: la Flipbook vei putea învăţa în câteva minute cel mai simplu mod de a realiza o animaţie, iar pentru cei mai romantici veţi putea să realizaţi flori din materiale textile pe care le vom recicla în accesorii de primavară!

Printre participanţi şi vizitatori nu ezita să le găseşti pe prietenele noastre care vor realiza un bodypainting năstruşnic de primăvară !

“Tonomatul de ilustraţii” este prezent si de această dată la târg şi îţi va transpune dorinţele în imagini şi felicitări originale.

De vezi prea mult verde în jurul tau e din cauză că acesta este modul în care vrem să sărbătorim ziua pământului şi susţinem mişcarea BIO! Adică e timpul să îţi scoţi bicicleta din pivniţă, să încaleci şi să vii la tărg!

Dacă soarele te-a doborât, un suc bio o sa te răcorească numai bine iar ceaiul de la Panko îi va înveseli pe cunoscători!

Intrarea este libera şi târgul este deschis de la ora 12-20.00!

Cu menţiunea ca "Tomomatul de ilustratii" şi "Atelierul de Flipbook" le organizam eu şi Ileana.

Şi unde mai pui ca vom avea şi numărul 5 din Glorioasa Fanzină!

Expresul de noapte

Povestirile lui Slavomir Mrozek le-am descoperit acum opt ani. Voi vorbi despre ele altădată, pentru că merită o postare de sine stătătoare. Acum voiam doar să vă prezint ultima mea bandă desenată publicată pe 30joursdebd.com. Puteţi citi continuarea aici.

Poveşti de la marginea oraşului

Momentul critic în care nimic nu mă mai emoţionează. Oraşele sunt toate acelaşi oraş. Mâncărurile sunt toate aceeaşi mâncare. Muzeele sunt toate acelaşi muzeu. Suprasaturare şi repetivitate. Apusurile sunt toate acelaşi apus. Predictibilitate. Filmele sunt toate acelaşi film şi conversaţiile sunt toate aceeaşi conversaţie.
Şi tocmai când începeam să mă îngrijorez, am dat peste Tales from outer suburbia de Shaun Tan (că doar nu credeaţi că urmează o postare despre dilemele mele existenţiale...). Cum să descriu? Şi cum să evit capcanele clişeelor în descrierea mea? A spune "o carte emoţionantă" e banal.
Este în primul rând o carte de atmosferă, o carte ce reînvie percepţia magică a copilului asupra lumii. Copilul curios ca un explorator, inteligent fără a fi raţional şi lipsit de prejudecăţile modelului de înţelegere-explicare. Copilul pentru care nu există graniţă între real şi fantastic.
Am găsit "Tales from outer suburbia" la un stand din Bologna, acolo unde cărţile nu sunt de vânzare. Am revenit la ea în fiecare zi, am citit poveştile una câte una, mişcată, emoţionată în faţa unor istorisiri simple, cel mai adesea neterminate. Scafandrul rătăcit pe străzile suburbiei, cartierul care se termină acolo unde se termină şi harta, grădina interioară, secretă şi luminoasă, sărbătoarea fără nume din august, texte şi imagini care se povestesc reciproc fără a se traduce. Şi în ficare text recurent, motivul străinului, motivul stranietăţii, al neputinţei de a comunica şi al înţelegerii profunde.
Este o carte pentru copii? Nu chiar. Este felul acela de carte care, întâlnită în copilărie, te marchează profund, pe care o porţi ca pe o comoară în amintire. Dar mai este felul acela de carte pe care o întâlneşti în copilărie mai degrabă din greşeală. Nu te învaţă să numeri. Nu îţi serveşte nici un fel de morală. Nu poţi să-i faci rezumatul în cinci propoziţii simple. E o carte... subtilă.

Ultima Licornă - Harpia

Harpia, doamnelor şi domnilor. Păzea, Harpia e adevărată!

Ultima Licornă - Manticorul

Ultima Licornă a lui Peter Beagle este o carte ciudată, ce refuză pas cu pas să fie o poveste obişnuită. Este de asemenea unul dintre cele mai frumoase romane de fantezie, tocmai pentru că nu cade nici măcar o clipă în euforia finalului fericit. Dar poate cel mai important, este o carte despre iluzii, despre ţesătura de fantastic şi minciună pe care-o aruncăm asupra lumii pentru a-i supravieţui.
Capitolul Bâlciu-n miez de noapte prezintă un soi de circ ambulant, în care animalele se înfăţişează privirii distorsionate de aplombul prezentatorului. Şi aici, doamnelor şi domnilor, aveţi Manticorul, cap de om, trup de leu, coadă de scorpion. Leul acela jigărit din fundul cuştii? A, ignoraţi-l. Concentraţi-vă asupra Manticorului, aşa ceva vedeţi mai rar.

Ozma din Oz

...o ilustraţie la Capetele Prinţesei Langwidere. De asemenea, versiunea grafică a întrebării, după cât timp pe un site dai click mai departe, ca un fel de albină dezorientată şi nu foarte sigură ce anume ar trebui să culeagă?
Plăcuţă grafică şi Photoshop, all hail.

Veneţia

E un oraş... straniu. Un oraş fantomă, care se scufundă în mare sub greutatea propriei sale istorii. E un oraş care de şase sute de ani priveşte turiştii cu dispreţ şi-i rătăceşte pe străzi care se termină abrupt în apă, încercând în acelaşi timp să le vândă stică aurie şi măşti la fel de aurii. E un oraş ca un decor de film, şi regreţi prezenţa celorlalţi oameni pănă când coteşti la întâmplare şi te pomeneşti pe cea mai pustie stradă din lume, cu o funie de rufe colorate deasupra. Atunci începi să te întrebi dacă nu cumva e un oraş capcană, în care nimeni nu locuieşte de fapt, un oraş făcut numai să plimbe turişti în gondole pe apa de culoarea smaraldului, un oraş prea mic şi înghesuit pentru cât de mare şi de opulentă e San Marco. Sau poate e un oraş de piraţi plecaţi cu toţii în expediţie - piraţi adevăraţi, nu eroi byronieni? Care-au furat ferestrele de la turci, caii de la bizantini şi frânghiile de rufe cine ştie de unde?
Cel mai probabil, e un labirint. În timp, în spaţiu, în memorie. Care conţine de fapt un pod, o curte cu fântână în mijloc, o singură gondolă şi piaţa ce leul evanghelic. Repetate la nesfârşit.

Târgul de carte de la Bologna

...unul dintre cele mai mari târguri de carte pentru copii din lume. Dacă ajungi aici, eşti în culisele acestui tip de literatură, pentru că publicului larg nu îi este permis accesul. Este locul unde se întâlnesc o dată pe an, editorii, traducătorii şi ilustratorii. Ce mai, e o întâlnire de breaslă.
Ei, printre valurile de oameni care se perindau prin cele patru pavilioane m-am numărat anul acesta şi eu. (Eu, tânără speranţă a ilustraţiei de carte sau poate mai exact tânără ilustratoare plină de speranţă).
Am fost, de asemenea, unul dintre oamenii care şi-a lipit lucrări pe peretele ilustratorilor, în speranţa că locul va fi cercetat şi de altcineva în afară de a) alţi ilustratori căutând un loc liber b) câinele-detector-de-bombe-al-carabinierilor)

Dar cel mai important, am fost unul dintre oamenii s-au întors acasă îmbogăţiţi, încărcaţi de imagini, uimiţi de strategia prin care frumosul se strecoară deghizat în vieţile noastre. Pentru că cele mai bune cărţi pentru copii nu sunt, în sinea lor, cărţi doar pentru copii. Nu sunt poveşti pentru un soi de piticuţi tălâmbi cărora trebuie să le serveşti informaţia despre lume cu lingurinţa. Sunt poveşti pentru oameni, indiferent de vârstă, sunt poveşti emoţionante şi simple, nu traduse în imagini pentru aceia care nu ştiu să citească, ci continuate în ilustraţii, astfel încât literă şi culoare să cânte pe coardele sufletului tău. (Nu mă înţelegeţi greşit - există la Bologna standuri de literatură educativă în sensul tradiţional al cuvântului - atât doar că n-am loc în amintirile mele pentru aşa ceva, aleg să păstrez doar ceea ce mi-a fost preţios).
Scurtă enumerare: Shaun Tan, Brad Holland, Vanessa Hie, Luc Melanson, Sandrine Lhomme, Jose Maria Lemo de Pablo, Luboslav Palo şi lista continuă. Pe Rebecca Dautremer cred ca nici nu trebuie să o mai pomenesc... sau pe Eric Puybaret... cum spuneam, sunt bogată...

Short notice

Astăzi, marţi 30.03.2010, în Zorki Photo Cafe, Glorioasa Fanzină (eu, Ileana şi Iulia) organizează un atelier de animaţie flip-book. Evenimentul face parte din Primăvara Cafenelelor by Centrul Cultural Francez.

Problema identităţii

...o problemă pe care nu mi-am pus-o niciodată până la capăt, pentru că mi se părea artificială. Din întunericul din spatele ochilor, eu simt foarte bine că sunt. Conştinţa eului e mai puternică decât exrpimarea/explicarea lui.

Aşa se face că nu mi-am dat seama decât foarte târziu că sunt est-europeancă, de la fizionomie la bagajul cultural, de la felul în care văd până la felul în care redau. Nu mi-am dat seama că ceea ce produc este îmbibat de "esteuropenism". Că este tensionat, întunecat şi oarecum macabru.

Cum naiba nu mi-am dat seama ?

Păi... întâi pentru că locurile în care creşti îţi aparţin necondiţionat, o apropriere prin amintire care eludează judecata de gust/valoare. Aşa se face că timp de 20 de ani blocurile nu mi s-au părut urâte. Am crescut citind (citindu-mi-se) Ţara lui Vam de Vladimir Colin si Poveştile Contesei de Segur. Şi Momo, Michael Ende. Şi Cele doisprezece anotimpuri ale jocului, Iordan Chimet. Am crescut jucând Monkey Island şi Loom (mai târziu, Corpse Bride avea să mi se pară un film simpatic şi prietenos).

Şi atunci, de aici de unde stau eu şi privesc, lucrurile se văd altfel, deformate de lentila tuturor experineţelor mele acumulate. Şi cum "eşti unic, exact ca oricine altcineva" exprimă, cu ironie postmodernistă, adevărul, înseamnă că n-am să mă găsesc niciodată în faţa unei alte fiinţe umane pentru a comunica, ci mai degrabă ca să ne confruntăm patrimoniile în căutarea unui sentiment împărtăşit.

În final, cred că poţi face asta (conexiunea? comuniunea?) mai bine în imagini decât în cuvinte. O imagine va fi mereu nouă, un cuvânt va fi mereu erodat de cel puţin 1000 de ani de rostire. O imagine te invită să te opreşti şi să descoperi, un cuvânt îţi cere să întorci pagina.

Unchiul Vania

... la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj.
Pe scurt, jos pălăria.
Pe larg, cam tot ce trebuie spus se găseşte aici.
Şi ce mai poate fi spus urmează acum, perspectiva mea de spectator uşor cinic şi niciodată entuziasmat apriori. Un spectator care a sfârşit prin a fi cucerit.
Nu a fost prima dată când vedeam piesa (la urma urmelor, dacă e să vezi un spectacol jucat într-o limbă străină, precauţia dictează să-ţi fie cât de cât familiar textul). Şi înainte aş fi rezumat-o ca fiind povestea unor oameni care se târăsc prin plictiseală timp de patru acte (recunosc, prezentarea aceasta nu rivalizează nici pe departe cu ceea de pe Wikipedia.ro). Am apreciat jocul actorilor (care făcea subtitrarea aproape inutilă), m-au impresionat decorurile, fiecare un tablou vizual memorabil fără a fi covârşitor (nu ştiu de ce, camera profesorului şi scara interminabilă spre cer? spre noapte? spre ploaie? mi-au amintit de Oraşul copiilor pierduţi), am trăit tensiunea - evocată prin acrobaţii şi (cred că) am înţeles în sfârşit piesa de teatru.
Este o poveste a ratării, a lipsei de bucurie şi, în final, a lipsei totale de speranţă - toate cu atât mai crunte cu cât nu se petrec sub aripa unei tragedii trecute care să le justifice, ci doar sub lumina unui aşa a fost să fie foarte simplu. Personajele sunt nefericite mai ales pentru că nu ştiu cum să fie altfel, îţi joacă fiecare rolul de victimă şi se dizolvă într-o trândăveală melancolică. Dar regizorul merge mai departe, integrând specatatorul în spectacol, aşezându-l pe scenă, întrebându-l, cât din poveste e povestea ta, cât de mult eşti şi tu actor în piesa asta şi ce-ai să faci atunci când cortina se va coborî şi tu ai să te găseşti de partea greşită?
N-am să spun, ratarea (sau irosirea sau bătrâneţea) e o chestie de atitudine, o stare de spirit - pentru că au spus-o americanii de atătea ori pe atâtea postere motivaţionale de culoare bomboanei încât cuvintele şi-au pierdut sensul. Ratarea e o piesă de teatru. Şi n-am să încerc să dau soluţii - pentru cine? pentru personajele din piesă? ar fi naiv - pentru spectatori? ar fi nespus de arogant. În viaţă, ca şi în teatru, nu există cu adevărat soluţii, nici răspunsuri, există numai întrebări şi străfulgerări.

Threadless!

Score this design: "Status: Available," to help it get printed on Threadless!



Asta sunt eu, cerând nişte voturi! Click pe imagine pentru detalii - şi merită să vedeţi şi ce se mai întâmplă pe site...

Langwidere - mai departe

Emoiconurile (sau smileys, sau zâmbăreţi, sau faţă galbenă care râde) sunt forme de exprimare/mascare/mimare a emoţiilor. Sau, din punctul de vedere al prinţesei din ţara lui Oz, capete aşezate în dulăpioare de cleştar căptuşite cu catifea, numai bune de purtat şi admirat la nesfârşit.

Printesa Langwidere - nivelul 3

Recapitulare rapidă - Prinţesa Langwidere (langweilen în germană înseamnă a te plictisi) îşi schimbă capetele ca pe nişte accesorii vestimentare. Şi trăieşte înconjurată de oglinzi, iar marea ei tristeţe e că trebuie să-şi întrerupă auto-contemplarea 15 minute pe zi ca să se ocupe de treburile statului. Ce legatură are asta cu internetul?

Avatar de James Cameron sau ficţiunea ca ispăşire

Am văzut Avatar.
Şi n-am să vorbesc despre impresionantele efecte vizuale, un pot-pourri estetic, sau despre intriga gen Pocahontas in spaţiu, sau despre excesul de zahăr şi violenţă, sau despre ce părere proastă au producătorii şi regizorii despre public - căruia dacă nu-i explici ce se întâmplă din cinci în cinci minute sigur n-o să priceapă nimic.
Dincolo de toate, cel puţin filmul are un mesaj pozitiv.
Despre asta vreau să vorbesc. Şi vreau să spun, nu, nu merge aşa. Nu ai voie să speli păcatele neamului tău, păcatele rasei albe, prin filme dinamice şi imagini frumoase. Nu ai voie să mistifici trecutul sângeros sub forma unei ficţiuni cu happy-end. Şi nu ai voie să îi induci publicului liniştitoarea iluzie că viitorul nu va fi exact ca şi trecutul. Pentru că dacă mâine noi ca umanitate am descinde în Lumea Nouă, i-am masacra pe băştinaşi fără scrupule. Desigur, după aceea am purta lungi discuţii despre drepturile lor, în interminabile reuniuni la nivel înalt, dar am rămâne mereu uniţi în credinţa că între "noi" şi "ei", între "eu" şi "alter", egoismul e singura lege. Sute de filme (pilule roz de simţit bine pe dinăuntru) nu pot schimba asta. Nu ai voie să speli creiere cu poveşti epice despre cum natura se coalizează împotriva agresorului. E o soluţie deus ex machina (metodă care, din cele mai vechi timpuri, slujea la transformarea tragediei în comedie pentru împăcarea tiranului care plătea cheltuielile trupei de teatru). În plus, daţi-o dracului de treaba, ce-i cu mentalitatea asta de băieţel de doişpe ani, ce mesaj pozitiv e în ideea că doar violenţa, la scară cît mai mare, va salva lumea de violenţă?
Noi suntem monstrul. Noi suntem agresorul. Şi dacă nu vom învăţa să negociem, să tolerăm - a priori, nu după secole de sclavie şi holocaust- să tolerăm firesc, fără să cerem premii şi eternă recunoştiinţă, ei bine... îngerii nu vor coborî din cer să ne salveze, spiritele apei şi ale aerului nu se vor alia în numele vieţii, şi nici diavolii nu voi veni să ne mănînce. La final, noi suntem singuri cu noi, şi pocăinţa nu slujeşte la nimic. "Ce-ai omorât, omorât rămâne".
Partea cea mai rea? Mi-a plăcut filmul. Destul de mult. Şi asta nu face decât să mă înfurie şi mai tare. Pentru că demonstrează că strategia "omului alb" funcţionează.

Oamenii cărţii

De la încept, recunosc că nu am citit cinstit decât trei capitole din Oamenii Cărţii de Geraldine Brooks- anume primele două şi ultimul. Restul le-am frunzărit doar, destul de dezamăgită. Şi am mai citit, cu respect, cuvintele de final ale autoarei, în care detaliază realizarea documentării. Dar puterea de a scrie, sprijinită de abilităţi de jurnalist (premiul Pulitzer), laolaltă cu cea mai asiduă documentare din lume nu sunt suficiente pentru a face literatură bună, pentru a scrie un roman captivant. Una peste alta, Oamenii Cărţii este o carte seacă şi segmentată, care nu reuşeşte să fie surpinzătoare.

Nici o lege nu interzice să ai în acelaşi roman o australiancă expertă în cărţi rare, în conflict cu mama neurochirurg, care mamă a fost în tinereţe îndrăgostită în secret de un pictor evreu care a murit de o tumoare la ochi, care este tatăl protagonistei despre care aceasta nu ştie nimic, plus războiul din Iugoslavia, plus un expert în cărţi rare membru al unităţilor de elită evreieşti, plus un director musulman de muzeu cu un copil în comă, plus Inchiziţia Catolică, plus ghetourile evreieşti din Veneţia pe la 1600, plus carnavalul din aceeaşi Veneţie, plus naziştii, Holocaustul, plus o tânără maură vândută ca sclavă, violată şi devenită iubita soţiei creştine a emirului, sclavă care pictează manuscrise evreieşti în Spania secolului XV. Staţi, că nu am terminat. Undeva mai intră rezistenţa în munţi şi convorbirile telefonice din Viena secolului XIX, Israelul din zilele noastre şi cred ca şi o bucată din Sahara. A, şi romanul se învârte în jurul hagadei din Sarajevo, un manuscrie preţios.

Poate că există pe lume autori care să scoată la liman aşa o încrengătură de istorii - la urma urmelor, Dicţionarul Khazar al lui Milorad Pavic tratează cam aceleaşi subiect, cam pe aceeaşi distanţă în timp, poate cu şi mai multe ramificaţii narative. Dar principalul păcat al romanului Geraldinei Brooks e faptul că a fost scris de un occidental (şi mă refer la mentalitate). Îi lipseşte cu desăvârşire poezia, trăirea autentică, profundă (toate personajele par actori de seriale - nu joacă prost, dar nici bine nu joacă). La sârbul Pavic, dacă plouă, apăi simţi apa prin haine. La Brooks, dacă plouă, te simţi ca în faţa unui ecran de televizor şi aştepţi cuminte ca unul sau mai multe clişee asociate cinematografic cu ploaia să-şi facă apariţia. Autoarea comunică, dar nu istoriseşte, şi pentru a comunica alege soluţii facile, universal accesibile şi cumplit de plicticoase. Literatura fast-food pentru intelectuali. Totul se dă, nimic nu rămâne ascuns, timpul e preţios şi cititorul nu trebuie obosit cu subtilităţi.
Păcat. Povestea unei cărţi rare, unui manuscris ebraic pictat, urmărită simultan diacronic şi sincronic, o poveste parte adevăr, parte ficţiune... ei bine, putea fi o poveste nemaipomenită.