29 March, 2009

Impromptu pentru pisicopian II

(partea 1 se află aici)
PRIVITORUL(care s-a tot fâţâit, bătând din picior) : E secolul XXI. Imaginile mă asaltează continuu, din toate părţile. Scopul lor este de a mă manipula, de a mă convinge – ecou al poţiunilor medievale- că un deodorant este soluţia tuturor problemelor mele sentimentale, că există o Valhala a oamenilor cool şi trendy, iar pentru a ajunge acolo tot ce îmi trebuie e o pereche de tenişi cu sclipici. Şi, în timp ce feţele femeilor photoshopate la refuz îmi rânjesc ademenitor de pe toate gardurile, voi aveţi tupeul să mă invitaţi în muzee?
(furios):De ce? De ce să dăruiesc o oră unor bucaţi de stofă cu vopsea pe ele, maşinii de rahat a lui Delvoye, fotografiilor blurat pictate ale lui Richter şi scrisorilor personale ale Sophiei Calle? Ce legătură am eu cu toate acestea?
(mai calm) Desigur, ce doriţi voi de la mine este să-mi suspend viaţa pentru câteva minute şi să plonjez în lumea sesibilităţii voastre artistice, să vă ascult şi înţeleg explicaţiile, cum că faţa lui Marilyn repetată la infinit e defapt o alegorie a morţii, cum că pornografiile lui Jeff Koons pun în discuţie conceptele noastre de dragoste şi acceptabilitate şi moralitate şi pudoare, că plicticoasele filme uşor stângace ale lui Matthew Barney sunt explozii de fantezie creatoare şi simbolism profund. Problema este că, dacă mă opresc si mă conformez instrucţiunilor, dacă îmi folosesc bagajul informaţional şi raţionalitatea, ei bine, da, atunci ajung să vă înţeleg arta, să vă dau dreptate şi poate chiar să vă susţin. Dar procesul mă lasă sleit de forţe, cu un gol în stomac şi o uşoară durere de cap. Şi descopăr că v-am dăruit prea mult şi nu am primit nimic.
(mefistofelic) Şi atunci va trebui să intru iar în muzeu, dar de data aceasta vom juca după regulile mele. Dacă oricum în trecerea mea prin viaţa mi s-a dat o singură perspectivă, anume a mea, o singură istorie valabilă, anume a mea, atunci acestea trebuie să fie criteriile după care selectez ce voi păstra şi ce voi uita din imaginile pe care le întâlnesc. Şi nu încercaţi să mă convingeţi că Gerhart Richter merită atenţia mea pentru că e valoros. Valoarea, materială sau spirituală, e o creaţie socială bazată pe criterii arbitrare şi care nu funcţionează în plan personal-individual. Argumentele raţionale nu mă vor impresiona decât la nivel raţional. Demonstrează, dar nu modifică de loc criteriile după care îmi stabilesc plăcerea. Acestea se bazează pe amestecul aleator dintre dispoziţia mea de moment şi istoria personală. Şi atunci, rezultatul va fi o bază de imagini, a căror semnificaţie îmi va fi accesibilă numai mie. Avem de-a face cu imaginea folosită ca declanşator de senzaţii – cu toate riscurile care decurg de aici, pentru că dacă un kitschos căluţ de porţelan îmi aminteşte de crăciunul petrecut la bunica mea şi de dimensiunea magică pe care o conferea spaţiului percepţia mea din vremea respectivă, îl voi include.
(către ARTIST): Îţi dai seama că, dacă fac aşa, puţin îmi pasă de numele autorilor sau de traumele lor sau de plăcuţa aia în trei limbi…

26 March, 2009

Măştile nopţii

Varianta color - sort of - a benzii desenate publicate în primul număr al fanzinei...

25 March, 2009

Impromptu pentru pisicopian I


-piesă de teatru într-un act-
Scena 1
Undeva în secolul douazeci şi unu, prima jumătate. Trei personaje în scenă, ARTISTUL, NARATORUL şi PRIVITORUL. Decorul va recrea cât mai aproximativ posibil peştera lui Platon, eventual cu un neon deasupra care să spună PLATO’s CAVE, open all season.
ARTISTUL:Suntem artişti, suntem teribili. Şi avem o relaţie privilegiată cu imaginea. În muzee, noi nu suntem asemena muritorilor de rând. Noi privim un tablou şi ştim exact cum a fost făcut, putem trăi empatic procesul, putem să ne imaginăm gesturile şi momentul deciziilor. Dar muritorului de rând îi mai lipseşte ceva. Invidia. Scurtul şoc cvasi electric care spune, mai mult sau mai puţin tare, şi locul meu e aici, în spatele uşilor de sticlă, al vânzătoarei politicoase de bilete, lângă plăcuţa argintie cu numele meu şi justificarea genialităţii mele în trei limbi de circulaţie internaţională. Convingerea, adâncă, reprimată, că toţi Picasso aştia nu sunt chiar aşa de buni pecât se spune.
NARATORUL: Desigur, a aduce discursul în acest punct echivalează în contextul postmodernist cu deschiderea unei cutii de râme. Întâi pentru că intră in discuţie statutul muzeului – sigur, sunt artişti care susţin că arta trebuie să iasă în stradă, dar muzeul o va însoţi mai totdeuna (clădirile sunt irelevante, voi reveni asupra felului în care se cer privite exponatele). Şi apoi, pentru că există teama că muzeele zilelor noastre sunt un fel de McDonald-suri culturale – câte sedii are Guggenheim-ul şi unde anume? Dar dincolo de aceste argumente, rămâne ideea că, pentru a-şi întâlni publicul, imaginile de artă trebuie să iasă din sanctuarul atelierului şi să se confrunte cu privitorul. Avem aşadar două personaje, de o parte şi de alta a paravanului pe care îl reprezintă imaginea.
(dramatic) Dar ce este o imagine? Imago insemna mască mortuară, deci ce este o imagine? Şi dacă Renaşterea a înlocuit idolatria cu estetica (Regis Debray, Vie et mort de l’image), ce este imaginea? Şi dacă Galaxia Gutenberg apune şi dacă am intrat deja în Videosferă, ce este imaginea? Şi dacă paradigmele sunt răsturnabile, ce ne va aduce viitorul?
notă: un pisicopian arată aşa

22 February, 2009

Prinţesa Langwiedre... mai departe

Schiţe... şi studii de expresie. Şi o uşoară urmă de disney vilain...

20 February, 2009

Expoziţie în Qvo Vadis

Qvo Vadis fiind o cafenea din Cluj-Napoca, strada Eminescu, numărul 13. Expoziţia fiind de gravură (aqvaforte, litografie, linogravură şi ac rece). Vinovaţii fiind eu, Ileana, Silvana Rusan, Dana Matei şi Iulia Rob. Vernisajul - unde nu se va prea vorbi, toh toh, dar se va bea prieteneşte cafea - va avea loc marţi, 24 februarie, teoretic de la 4, practic între 3 si 5 jumătate...

18 February, 2009

Despre artă şi alţi demoni

Eu nu cred în artă. Iar termenul de artist mi se pare puţin hilar, puţin ironic. Despre termenul de artistă nici n-are rost să vorbim. Nu mă refer acum la rezultatul acumulărilor informaţionale, nu cursurile de istoria artelor au sădit în mine această neîncredere. Atitudinea se leagă pur şi simplu de felul meu de a fi. Termenul de artist presupune, dincolo de familia de cuvinte, existenţa unui sistem; când spui artist spui: galerie, proiect, muzeu, curator, vernisaj. Spui, nu foarte voalat, carieră, necesitatea de a te a firma, de a ajunge. La urma urmelor, producţia de artă, la modul cel mai mundan cu putinţă, se bazează pe balansarea cererii şi a ofertei, pe strategii de piaţă, pe atribuirea de valoare, după un sistem arbitrar, unor obiecte absolut inutile, frumoase sau nu, după cum o dictează regulile jocului, reguli scrise de contextul social, istoric etc. La urma urmelor argumentul necesităţii spirituale mi se pare absolut ridicol în momentul în care contemplu maşina de făcut rahat (Delvoye) şi mai ales în momentul în care-i văd preţul (şi sistemul de vânzare crescut în jurul ei).
Să ne înţelegem: ne aflăm în faţa unei industrii. Ştim cu toţii că arta adevărată nu e un tablou pe pereţii burghezului. O nu. Arta cea adevărată e un produs destinat exclusiv elitelor – hai să nu ne prefacem că Warhol lucra pentru americanul de rând. Şi hai să recunoaştem că discursul vinde arta şi nu altceva. La târgul de sfârşit de săptămână, cel care-şi lăuda marfa cel mai tare câştiga. Brandul vinde mai bine decât calitatea – experienţa eşecului New Coke ne-a înfăţat o lecţie importantă despre umanitate şi snobism.
Artişti, terminaţi cu abureala – arta n-are nimic de-a face cu aurora boreală a sufletului vostru delicat. Niciodată n-a avut (şi atunci când a avut, s-a murit de foame). Renaşterea nu a fost despre Leonardo, a fost despre gloria şi opulenţa numeroşilor mecena italieni. Un tablou votiv, un portret, un plafon erau echivalentul contemporan al merţanelor. Barocul nu a fost despre tenebrele lui Caravagios, a fost despre dominaţia politică a Bisericii Catolice. Şi tot aşa până în zilele noastre. Pollok a devenit celebru din cauza Războiului rece. A fost un produs al CIA, dacă vă plac filmele despre conspiraţii.
De aici, o oarecare doză de disperare. O oarecare necesitate a artistului de a scuipa în faţă sistemul – imposibil, fraţilor, im-po-si-bil. E o no-win-situation (nema-câştig-situaţie, n.tr). Pentru că dacă vrei sa te revolţi şi chiar reuşeşti, foarte bine, vei fi un ilustru necunoscut. Căci dacă devi faimos, ei bine, n-ai reuşit. Ai fost asimilat. Resistance is futile (rezistenţa e inutilă, semnat Borgul, n.tr.). Iar sistemul are o capacitate de asimilare colosală, în măsura în care există o argumentare. Jegul (în sensul său de dictionar, fără nici un fel de semnificaţie pejorativă)) se poate vinde foarte bine. Doar e aftermark-ul (după-urma, n.tr.) unui work-in-progress (lucru-în-progres, n.tr.). De fapt, nici nu mai e nevoie de artişti. Doar de Avocaţi, care, înzestraţi cu retorica necesară, să arate arbitrat cu degetul câte ceva şi să-l numescă (aşa cum numeşte regina cavalerii) ARTĂ.

13 February, 2009

Prinţesa Langwidere

Nu mai ştiu câţi ani aveam când am dat peste Vrăjitorul din Oz de Frank Baum, ediţia ilustrată de Maria Ruxandra Matia. Eram oricum, foarte mică. Şi impresia a fost de neşters. Mai apoi am găsit, la aceeaşi editură (Publi Partner 1992... ce vremuri... ehe), conutinuarea: Ozma din Oz. Era într-un moment trecător şi nu am citit decât un capitol... Capetele prinţesei Langwidere. Peste ani, povestea femeii care-şi schimba capetele ca pe haine s-a întors să mă bântuie... iată primele ilustraţii.