Scrisori către cetăţenii apocalipsei...

....sau îndrumar superficial de lectură la Jean Baudrillard

Mă aşez şi îmi aprind o ţigara. Simbolic, nu din obişnuinţă, nu pentru impresia artistică, ci ca ritual sublimnat al autodistrugerii. Fumez ca să sărbătoresc sfârsitul lumii. Şi sărbătoresc sfârşitul lumii pentru ca nu îl pot citi altfel de Baudrillard. Baudrillard este ticălos şi parşiv, pentru că Baudrillard este seducător, pentru că vorbeşte ca şi cum ar dansa şi pentru că te pomeneşti crezându-l. El nu oferă soluţii, ci observă disoluţia realului şi transparenţa răului, observă mecanismul de tocat carne al virtualului, toate de la distanţă, cu luminoasă seninătate şi detaşată satisfacţie. Ce e mai agasant, e că ştii foarte bine că are dreptate. Da, trăim într-un univers virtual. Da, suntem prea ocupaţi să ne înregistrăm, fotografiem, filmăm şi postăm pe net ca să mai apucăm să auzim sau să vedem. Da, orice reprezentare în mass media a sexului are ceva anatomic-robotic, e vorba de a apăsa butonul A pentru a obţine reacţia B, e vorba de mecanicitate şi nicidecum de jocul subversiv al seducţiei. Da, toate marile conflicte ale umanităţii sunt simulări, falsificate tocmai de actul transmiterii în direct. Realitatea nu există, în sensul cel mai exact al formulării. Problema e că nici soluţii nu există. Sau mai bine spus, Baudrillard oferă soluţii, dar când ajungi la ele îţi dai seama că au prea mult din poezia rotită a cuvintelor şi nimic din pragmatismul vieţii tale de zi cu zi. Şi e normal să fie aşa, pentru că, ce naiba, Baudrillard nu scrie o carte de self-help şi numai cei săraci cu duhul iau lucrurile mot-a-mot. Şi tot ei vor moşteni împărăţia cerului, imediat ce reprezentantul de relaţii cu publicul al raiului va admite în sfârşit că dumnezeul cel bătrân, bărbos şi iudeo-creştin e mort. Deşi asta nu schimbă mare lucru. Şi atunci, nu ne mai rămâne decât să ne căţărăm pe un zgârie-nori, ca într-un cadru eroic de manga, şi să fumăm ceremonios, celebrând festiv sfârşitul lumii. Ce e mai rău, tot de la Baudrillard citire, e că lumea s-a sfărşit deja şi ne aflăm în stadiul de priveghi. Motiv în plus să fumăm, sinucidere picăturică şi social acceptată.

Saaaau… am putea să nu-l luăm în serios pe Baudrillard şi să ne vedem liniştiţi de vieţile noastre. Teoriile generale nu se aplică elementelor particulare, şi această mantra ştiinţific demonstrată ne va ocroti.

Să inventăm cuvinte ca şi cum ar fi prima dată când se întâmplă, ca şi cum între timp ne-ar fi crescut ochi cărora nu le vom spune ochi, le vom spune altfel, pentru că vechile cuvinte le-am rostit de prea multe ori şi am scris prea multe compuneri dulcege în clasa a treia şi clasa a patra, pentru că am văzut prea multe reclame şi prea multe filme romantice. Şi vechile cuvinte sunt roase de rostire şi sunt acum numai cuvinte. Să inventăm cuvinte noi. Să ne mirăm de toţi copacii care înfloresc serioşi şi indiferenţi printre blocuri - copaci care de altfel am uitat cum se numesc, nefiind accesibili click dreapta. Să ne mirăm pir şi simplu când trec peste noi petale, să ne mirăm de verde, să ne mirăm de mirosul ploii. Să ne uimim că aşa ceva există, să ne uimim din cap până în picioare că se întâmplă în jurul nostru, cu sau fără noi, inevitabil şi inexprimabil.

Prinţesa Langwidere - nivelul 1

Ilustraţiile pentru primul nivel de lectură - adică, ilustraţiile pentru copii. Scratch-board (ahem, comatex, un strat de pastel de ulei alb, un strat de tuş alb, un strat de tus negru plus pudră de talc - a se lucra repede, că dacă îl laşi de pe o zi pe alta devine casant) şi Photoshop (all hail). Primele încercări şi povestea ilustraţiilor se află aici.

Impromptu pentru pisicopian III

(partea II se află aici)

NARATORUL : Şi astfel procesul de recepţie şi selecţie înlocuieşte procesul de creaţie. În mod interesant, acest mod de gîndire este coerent cu filosofia postmodernistă, enunţată de Rosalind Krauss, anume că originalitatea nu există. Abordarea ludică şi legitimarea aproprierii din punct de vedere artistic sunt primul pas spre anihilarea creatorului. Sau poate că anihilare nu este un cuvânt prea fericit, mai degrabă avem de-a face cu o democratizare a termenului, o împărţire a puterii creatoare la întreaga populaţie. Dacă tot ce putea fi creat a fost creat deja, dacă bagajul de imagine este limitat şi variat doar prin combinatorică, atunci singura soluţie care ne rămâne este resemantizarea prin contemplare. Oricum vizitarea unui muzeu – sau a unui spaţiu artistic, presupune o analiză mentală dincolo de aparenţe, o citire în profunzime a intenţiilor (uneori chiar o inventare prin presupunere a acestora, pentru că artiştii sunt enigmatici şi nu se explică pe deplin), de ce să ne limităm la muzee? Duchamp inventează ready made-ul şi îl introduce în câmpul artei, argumentănd că actul de a alege un obiect echivalează cu cel de a crea. Şi atunci, ce nevoie avem de artişti, şi ce nevoie avem de muzee, dacă reuşim, aplicând procedeul, să vedem arta în tot ce ne înconjoară? Nimic nu îl poate opri pe privitorul cult, iniţiat, să vadă într-un afiş publicitar o satiră dură şi subversivă, o analiză a superficialităţii societăţii contemporane şi, la urma urmelor, a fricii de moarte, pentru că acesta este resortul subtil pe care îl foloseşte întreaga publicitate. Îmi veţi spune ca intenţia creatorului nu a fost aceasta. Nu. Dar aceasta e intenţia privitorului. Procesul început în Renastere, anume uciderea divinităţii şi tranziţia spre ecogentrism, scoaterea artistului din anonimat şi plasarea lui într-un loc de cinste, ei bine, acest proces se definitivează acum. Paradoxal, rezultatul ar fi revenirea la anonimat şi în acelaşi timp refacerea legăturilor spirituale – pentru că o permanentă stare de atenţie şi un permanent proces de creare-investigare hermeneutică a lumii ne-ar smulge din starea noastră de automate şi ar iniţia metamorfozarea în fiinţe.

Impromptu pentru pisicopian II

(partea 1 se află aici)
PRIVITORUL(care s-a tot fâţâit, bătând din picior) : E secolul XXI. Imaginile mă asaltează continuu, din toate părţile. Scopul lor este de a mă manipula, de a mă convinge – ecou al poţiunilor medievale- că un deodorant este soluţia tuturor problemelor mele sentimentale, că există o Valhala a oamenilor cool şi trendy, iar pentru a ajunge acolo tot ce îmi trebuie e o pereche de tenişi cu sclipici. Şi, în timp ce feţele femeilor photoshopate la refuz îmi rânjesc ademenitor de pe toate gardurile, voi aveţi tupeul să mă invitaţi în muzee?
(furios):De ce? De ce să dăruiesc o oră unor bucaţi de stofă cu vopsea pe ele, maşinii de rahat a lui Delvoye, fotografiilor blurat pictate ale lui Richter şi scrisorilor personale ale Sophiei Calle? Ce legătură am eu cu toate acestea?
(mai calm) Desigur, ce doriţi voi de la mine este să-mi suspend viaţa pentru câteva minute şi să plonjez în lumea sesibilităţii voastre artistice, să vă ascult şi înţeleg explicaţiile, cum că faţa lui Marilyn repetată la infinit e defapt o alegorie a morţii, cum că pornografiile lui Jeff Koons pun în discuţie conceptele noastre de dragoste şi acceptabilitate şi moralitate şi pudoare, că plicticoasele filme uşor stângace ale lui Matthew Barney sunt explozii de fantezie creatoare şi simbolism profund. Problema este că, dacă mă opresc si mă conformez instrucţiunilor, dacă îmi folosesc bagajul informaţional şi raţionalitatea, ei bine, da, atunci ajung să vă înţeleg arta, să vă dau dreptate şi poate chiar să vă susţin. Dar procesul mă lasă sleit de forţe, cu un gol în stomac şi o uşoară durere de cap. Şi descopăr că v-am dăruit prea mult şi nu am primit nimic.
(mefistofelic) Şi atunci va trebui să intru iar în muzeu, dar de data aceasta vom juca după regulile mele. Dacă oricum în trecerea mea prin viaţa mi s-a dat o singură perspectivă, anume a mea, o singură istorie valabilă, anume a mea, atunci acestea trebuie să fie criteriile după care selectez ce voi păstra şi ce voi uita din imaginile pe care le întâlnesc. Şi nu încercaţi să mă convingeţi că Gerhart Richter merită atenţia mea pentru că e valoros. Valoarea, materială sau spirituală, e o creaţie socială bazată pe criterii arbitrare şi care nu funcţionează în plan personal-individual. Argumentele raţionale nu mă vor impresiona decât la nivel raţional. Demonstrează, dar nu modifică de loc criteriile după care îmi stabilesc plăcerea. Acestea se bazează pe amestecul aleator dintre dispoziţia mea de moment şi istoria personală. Şi atunci, rezultatul va fi o bază de imagini, a căror semnificaţie îmi va fi accesibilă numai mie. Avem de-a face cu imaginea folosită ca declanşator de senzaţii – cu toate riscurile care decurg de aici, pentru că dacă un kitschos căluţ de porţelan îmi aminteşte de crăciunul petrecut la bunica mea şi de dimensiunea magică pe care o conferea spaţiului percepţia mea din vremea respectivă, îl voi include.
(către ARTIST): Îţi dai seama că, dacă fac aşa, puţin îmi pasă de numele autorilor sau de traumele lor sau de plăcuţa aia în trei limbi…

Măştile nopţii

Varianta color - sort of - a benzii desenate publicate în primul număr al fanzinei...

Impromptu pentru pisicopian I

-piesă de teatru într-un act-
Scena 1
Undeva în secolul douazeci şi unu, prima jumătate. Trei personaje în scenă, ARTISTUL, NARATORUL şi PRIVITORUL. Decorul va recrea cât mai aproximativ posibil peştera lui Platon, eventual cu un neon deasupra care să spună PLATO’s CAVE, open all season.
ARTISTUL:Suntem artişti, suntem teribili. Şi avem o relaţie privilegiată cu imaginea. În muzee, noi nu suntem asemena muritorilor de rând. Noi privim un tablou şi ştim exact cum a fost făcut, putem trăi empatic procesul, putem să ne imaginăm gesturile şi momentul deciziilor. Dar muritorului de rând îi mai lipseşte ceva. Invidia. Scurtul şoc cvasi electric care spune, mai mult sau mai puţin tare, şi locul meu e aici, în spatele uşilor de sticlă, al vânzătoarei politicoase de bilete, lângă plăcuţa argintie cu numele meu şi justificarea genialităţii mele în trei limbi de circulaţie internaţională. Convingerea, adâncă, reprimată, că toţi Picasso aştia nu sunt chiar aşa de buni pecât se spune.
NARATORUL: Desigur, a aduce discursul în acest punct echivalează în contextul postmodernist cu deschiderea unei cutii de râme. Întâi pentru că intră in discuţie statutul muzeului – sigur, sunt artişti care susţin că arta trebuie să iasă în stradă, dar muzeul o va însoţi mai totdeuna (clădirile sunt irelevante, voi reveni asupra felului în care se cer privite exponatele). Şi apoi, pentru că există teama că muzeele zilelor noastre sunt un fel de McDonald-suri culturale – câte sedii are Guggenheim-ul şi unde anume? Dar dincolo de aceste argumente, rămâne ideea că, pentru a-şi întâlni publicul, imaginile de artă trebuie să iasă din sanctuarul atelierului şi să se confrunte cu privitorul. Avem aşadar două personaje, de o parte şi de alta a paravanului pe care îl reprezintă imaginea.
(dramatic) Dar ce este o imagine? Imago insemna mască mortuară, deci ce este o imagine? Şi dacă Renaşterea a înlocuit idolatria cu estetica (Regis Debray, Vie et mort de l’image), ce este imaginea? Şi dacă Galaxia Gutenberg apune şi dacă am intrat deja în Videosferă, ce este imaginea? Şi dacă paradigmele sunt răsturnabile, ce ne va aduce viitorul?

notă: un pisicopian arată aşa