27 June, 2009

Nastratin Hogea

Într-o noapte furtunoasă lui Nastratin i se pare că ar fi intrat cineva în curte. Ia repede făcăleţul, iese afară şi, prin întuneric, îl cimăgeşte pe hoţ pănă acesta cade lat. A doua zi, eroul nostru îşi dă seama că se luptase cu frânghia de rufe şi că îşi făcuse ferfeliţă cea mai bună cămaşă. Mare noroc, gândeşte el, că n-am fost îmbrăcat în cămaşa aia azi-noapte, că nu m-aş mai fi putut ridica din pat o săptămână...
Ilustraţie în creion şi acril alb, "all hail Photoshop" pe deasupra.

09 June, 2009

Pâinea din vis

E o poveste pe care am citit-o cred într-o sută de variante. Un evreu, un creştin şi un musulman călătoresc împreună. Uneori, sunt pur şi simplu trei drumeţi. Intr-o seară, îşi dau seama că din toate merindele lor nu a mai rămas decît o pâine (sau o halva) (sau, în varianta vânătorească, o potârniche). Dintr-atâta nu se vor sătura toţi trei, aşa că fac o învoială: cel care va visa cel mai frumos vis, acela va primi toată mâncarea. A doua zi, evreul spune: A venit la mine Moise, m-a dus în zbor la muntele Sinai, am văzut îngeri, am văzut lucruri nemaivăzute, am mâncat tot felul de bucate. Creştinul spune: La mine a venit Isus, m-a dus în rai, nici nu pot povesti cât de frumos a fost, am ospătat din cele mai alese mâncăruri. Musulmanul spune: La mine a venit Mahomed. Mi-a zis, uite evreul e cu Moise la muntele Sinai, creştinul e în rai, amândoi se ghiftuiesc, ia du-te tu si mănîncă pâinea. Şi aşa am făcut.
Sau, cel de-al treilea călător povesteşte în detaliu cum avisat că mănâncă pâinea. Ceea ce se dovedeşte că a şi făcut... Sau le spune pur şi simplu, eu nu am domit de loc, nu am visat nimic, eu m-am dus şi am mâncat.
Şi care e morala poveştii? Cine ştie...
Iar aici avem actorii, fiecare în dublă ipostază.

02 June, 2009

Magnus

...sau Veronica se pregăteşte să moară (şi nimeni nu are nimic împotrivă)

Magnus e un film de Kadri Kõusaar (26 de ani, regizoare) -primul film estonian selectat la Cannes (Un certain regard). E, în acelaşi timp, povestea unei tânăr care vrea să se sinucidă. Mesajul e asemănător cu acela din It's all about love, al lui Thomas Vinterberg: se moare din lipsă de iubire. Copil, suferind de o boală de plămâni, Magnus învaţă să trişeze moartea prin jocuri (dacă fac cinci genoflexiuni, n-am să mor azi). Tânăr, se foloseşte de aceleaşi jocuri ca să o atragă. Şi asta pentru că nu reuşeşte să iubescă şi nu se simte iubit (părinţii, divorţaţi, mama, isterică cu iubiţi pasageri, tatăl, iubitor de viaţă, droguri şi petreceri). Tot filmul (uşor plictisitor, pentru că deznodământul e previzibil) se concentrează pe imposibilitatea comunicării între tată şi fiu; primul încearcă, dar nu foarte tare, să-i trezească celui de-al doilea cheful de viaţă (secvenţele amintesc oarecum de Blow al lui Ted Demme). Şi în final, Magnus anunţă că e ziua potrivită (dacă pasărea se opreşte din cântat, am să mor azi) şi dispare în pădure, în timp ce tatăl rămâne, îndurerat dar resemnat la marginea luminişului.
Despre ce e filmul acesta? Despre tinerii care sunt pe cale de dispariţie din cauza neputinţei lor de a se integra/adapta în societate? Despre umanitatea care a pierdut sensul noţiunii de părinte? Despre cei din Europa de Est care fac filme mai mişto (şi mai artistice, şi mai profunde etc) decât cei din vest?(Eu una nu m-am putut gândi decât la un singur lucru, ce urâte pot să fie blocurile, cum să nu te deprime cumplit...)
Filmul - pe care începutul îl anunţa inspirat din fapte reale - se încheie cu un fel de mărturisire(în cheie destul de lejeră) a tatălui şi cu revelaţia că, dintre toţi, acesta nu era un actor, ci chiar părintele unui tânăr sinucigaj(termenul e dur - avem mai mult de-a face cu o dispariţie, cu o descindere în neant decât cu o sinucidere macabră, bună pentru ştirile de la ora cinci). E o încheiere oarecum revoltătoare (filmul e interzis în Estonia din cauza implicării actorului-tată), brutală şi care sparge magia cinematografiei. În mod straniu, pentru mine a fost încheierea care a salvat filmul, l-a transformat din artă în manifest. Ce fel de manifest? Poate unul pentru încercarea de a realiza comunicarea, conexiunea, legătura între fiinţele umane.
.
...da, da, e TIFF-ul la Cluj...

23 April, 2009

Scrisori către cetăţenii apocalipsei...

....sau îndrumar superficial de lectură la Jean Baudrillard
Mă aşez şi îmi aprind o ţigara. Simbolic, nu din obişnuinţă, nu pentru impresia artistică, ci ca ritual sublimnat al autodistrugerii. Fumez ca să sărbătoresc sfârsitul lumii. Şi sărbătoresc sfârşitul lumii pentru ca nu îl pot citi altfel de Baudrillard. Baudrillard este ticălos şi parşiv, pentru că Baudrillard este seducător, pentru că vorbeşte ca şi cum ar dansa şi pentru că te pomeneşti crezându-l. El nu oferă soluţii, ci observă disoluţia realului şi transparenţa răului, observă mecanismul de tocat carne al virtualului, toate de la distanţă, cu luminoasă seninătate şi detaşată satisfacţie. Ce e mai agasant, e că ştii foarte bine că are dreptate. Da, trăim într-un univers virtual. Da, suntem prea ocupaţi să ne înregistrăm, fotografiem, filmăm şi postăm pe net ca să mai apucăm să auzim sau să vedem. Da, orice reprezentare în mass media a sexului are ceva anatomic-robotic, e vorba de a apăsa butonul A pentru a obţine reacţia B, e vorba de mecanicitate şi nicidecum de jocul subversiv al seducţiei. Da, toate marile conflicte ale umanităţii sunt simulări, falsificate tocmai de actul transmiterii în direct. Realitatea nu există, în sensul cel mai exact al formulării. Problema e că nici soluţii nu există. Sau mai bine spus, Baudrillard oferă soluţii, dar când ajungi la ele îţi dai seama că au prea mult din poezia rotită a cuvintelor şi nimic din pragmatismul vieţii tale de zi cu zi. Şi e normal să fie aşa, pentru că, ce naiba, Baudrillard nu scrie o carte de self-help şi numai cei săraci cu duhul iau lucrurile mot-a-mot. Şi tot ei vor moşteni împărăţia cerului, imediat ce reprezentantul de relaţii cu publicul al raiului va admite în sfârşit că dumnezeul cel bătrân, bărbos şi iudeo-creştin e mort. Deşi asta nu schimbă mare lucru. Şi atunci, nu ne mai rămâne decât să ne căţărăm pe un zgârie-nori, ca într-un cadru eroic de manga, şi să fumăm ceremonios, celebrând festiv sfârşitul lumii. Ce e mai rău, tot de la Baudrillard citire, e că lumea s-a sfărşit deja şi ne aflăm în stadiul de priveghi. Motiv în plus să fumăm, sinucidere picăturică şi social acceptată.
Saaaau… am putea să nu-l luăm în serios pe Baudrillard şi să ne vedem liniştiţi de vieţile noastre. Teoriile generale nu se aplică elementelor particulare, şi această mantra ştiinţific demonstrată ne va ocroti.

14 April, 2009

Să inventăm cuvinte ca şi cum ar fi prima dată când se întâmplă, ca şi cum între timp ne-ar fi crescut ochi cărora nu le vom spune ochi, le vom spune altfel, pentru că vechile cuvinte le-am rostit de prea multe ori şi am scris prea multe compuneri dulcege în clasa a treia şi clasa a patra, pentru că am văzut prea multe reclame şi prea multe filme romantice. Şi vechile cuvinte sunt roase de rostire şi sunt acum numai cuvinte. Să inventăm cuvinte noi. Să ne mirăm de toţi copacii care înfloresc serioşi şi indiferenţi printre blocuri - copaci care de altfel am uitat cum se numesc, nefiind accesibili click dreapta. Să ne mirăm pir şi simplu când trec peste noi petale, să ne mirăm de verde, să ne mirăm de mirosul ploii. Să ne uimim că aşa ceva există, să ne uimim din cap până în picioare că se întâmplă în jurul nostru, cu sau fără noi, inevitabil şi inexprimabil.

11 April, 2009

Prinţesa Langwidere - nivelul 1

Ilustraţiile pentru primul nivel de lectură - adică, ilustraţiile pentru copii. Scratch-board (ahem, comatex, un strat de pastel de ulei alb, un strat de tuş alb, un strat de tus negru plus pudră de talc - a se lucra repede, că dacă îl laşi de pe o zi pe alta devine casant) şi Photoshop (all hail). Primele încercări şi povestea ilustraţiilor se află aici.

04 April, 2009

Impromptu pentru pisicopian III

(partea II se află aici)

NARATORUL : Şi astfel procesul de recepţie şi selecţie înlocuieşte procesul de creaţie. În mod interesant, acest mod de gîndire este coerent cu filosofia postmodernistă, enunţată de Rosalind Krauss, anume că originalitatea nu există. Abordarea ludică şi legitimarea aproprierii din punct de vedere artistic sunt primul pas spre anihilarea creatorului. Sau poate că anihilare nu este un cuvânt prea fericit, mai degrabă avem de-a face cu o democratizare a termenului, o împărţire a puterii creatoare la întreaga populaţie. Dacă tot ce putea fi creat a fost creat deja, dacă bagajul de imagine este limitat şi variat doar prin combinatorică, atunci singura soluţie care ne rămâne este resemantizarea prin contemplare. Oricum vizitarea unui muzeu – sau a unui spaţiu artistic, presupune o analiză mentală dincolo de aparenţe, o citire în profunzime a intenţiilor (uneori chiar o inventare prin presupunere a acestora, pentru că artiştii sunt enigmatici şi nu se explică pe deplin), de ce să ne limităm la muzee? Duchamp inventează ready made-ul şi îl introduce în câmpul artei, argumentănd că actul de a alege un obiect echivalează cu cel de a crea. Şi atunci, ce nevoie avem de artişti, şi ce nevoie avem de muzee, dacă reuşim, aplicând procedeul, să vedem arta în tot ce ne înconjoară? Nimic nu îl poate opri pe privitorul cult, iniţiat, să vadă într-un afiş publicitar o satiră dură şi subversivă, o analiză a superficialităţii societăţii contemporane şi, la urma urmelor, a fricii de moarte, pentru că acesta este resortul subtil pe care îl foloseşte întreaga publicitate. Îmi veţi spune ca intenţia creatorului nu a fost aceasta. Nu. Dar aceasta e intenţia privitorului. Procesul început în Renastere, anume uciderea divinităţii şi tranziţia spre ecogentrism, scoaterea artistului din anonimat şi plasarea lui într-un loc de cinste, ei bine, acest proces se definitivează acum. Paradoxal, rezultatul ar fi revenirea la anonimat şi în acelaşi timp refacerea legăturilor spirituale – pentru că o permanentă stare de atenţie şi un permanent proces de creare-investigare hermeneutică a lumii ne-ar smulge din starea noastră de automate şi ar iniţia metamorfozarea în fiinţe.