....sau îndrumar superficial de lectură la Jean Baudrillard
Mă aşez şi îmi aprind o ţigara. Simbolic, nu din obişnuinţă, nu pentru impresia artistică, ci ca ritual sublimnat al autodistrugerii. Fumez ca să sărbătoresc sfârsitul lumii. Şi sărbătoresc sfârşitul lumii pentru ca nu îl pot citi altfel de Baudrillard. Baudrillard este ticălos şi parşiv, pentru că Baudrillard este seducător, pentru că vorbeşte ca şi cum ar dansa şi pentru că te pomeneşti crezându-l. El nu oferă soluţii, ci observă disoluţia realului şi transparenţa răului, observă mecanismul de tocat carne al virtualului, toate de la distanţă, cu luminoasă seninătate şi detaşată satisfacţie. Ce e mai agasant, e că ştii foarte bine că are dreptate. Da, trăim într-un univers virtual. Da, suntem prea ocupaţi să ne înregistrăm, fotografiem, filmăm şi postăm pe net ca să mai apucăm să auzim sau să vedem. Da, orice reprezentare în mass media a sexului are ceva anatomic-robotic, e vorba de a apăsa butonul A pentru a obţine reacţia B, e vorba de mecanicitate şi nicidecum de jocul subversiv al seducţiei. Da, toate marile conflicte ale umanităţii sunt simulări, falsificate tocmai de actul transmiterii în direct. Realitatea nu există, în sensul cel mai exact al formulării. Problema e că nici soluţii nu există. Sau mai bine spus, Baudrillard oferă soluţii, dar când ajungi la ele îţi dai seama că au prea mult din poezia rotită a cuvintelor şi nimic din pragmatismul vieţii tale de zi cu zi. Şi e normal să fie aşa, pentru că, ce naiba, Baudrillard nu scrie o carte de self-help şi numai cei săraci cu duhul iau lucrurile mot-a-mot. Şi tot ei vor moşteni împărăţia cerului, imediat ce reprezentantul de relaţii cu publicul al raiului va admite în sfârşit că dumnezeul cel bătrân, bărbos şi iudeo-creştin e mort. Deşi asta nu schimbă mare lucru. Şi atunci, nu ne mai rămâne decât să ne căţărăm pe un zgârie-nori, ca într-un cadru eroic de manga, şi să fumăm ceremonios, celebrând festiv sfârşitul lumii. Ce e mai rău, tot de la Baudrillard citire, e că lumea s-a sfărşit deja şi ne aflăm în stadiul de priveghi. Motiv în plus să fumăm, sinucidere picăturică şi social acceptată.
Saaaau… am putea să nu-l luăm în serios pe Baudrillard şi să ne vedem liniştiţi de vieţile noastre. Teoriile generale nu se aplică elementelor particulare, şi această mantra ştiinţific demonstrată ne va ocroti.
Într-o noapte furtunoasă lui Nastratin i se pare că ar fi intrat cineva în curte. Ia repede făcăleţul, iese afară şi, prin întuneric, îl cimăgeşte pe hoţ pănă acesta cade lat. A doua zi, eroul nostru îşi dă seama că se luptase cu frânghia de rufe şi că îşi făcuse ferfeliţă cea mai bună cămaşă. Mare noroc, gândeşte el, că n-am fost îmbrăcat în cămaşa aia azi-noapte, că nu m-aş mai fi putut ridica din pat o săptămână... 
E o poveste pe care am citit-o cred într-o sută de variante. Un evreu, un creştin şi un musulman călătoresc împreună. Uneori, sunt pur şi simplu trei drumeţi. Intr-o seară, îşi dau seama că din toate merindele lor nu a mai rămas decît o pâine (sau o halva) (sau, în varianta vânătorească, o potârniche). Dintr-atâta nu se vor sătura toţi trei, aşa că fac o învoială: cel care va visa cel mai frumos vis, acela va primi toată mâncarea. A doua zi, evreul spune: A venit la mine Moise, m-a dus în zbor la muntele Sinai, am văzut îngeri, am văzut lucruri nemaivăzute, am mâncat tot felul de bucate. Creştinul spune: La mine a venit Isus, m-a dus în rai, nici nu pot povesti cât de frumos a fost, am ospătat din cele mai alese mâncăruri. Musulmanul spune: La mine a venit Mahomed. Mi-a zis, uite evreul e cu Moise la muntele Sinai, creştinul e în rai, amândoi se ghiftuiesc, ia du-te tu si mănîncă pâinea. Şi aşa am făcut. 
Iar aici avem actorii, fiecare în dublă ipostază. 
Să inventăm cuvinte ca şi cum ar fi prima dată când se întâmplă, ca şi cum între timp ne-ar fi crescut ochi cărora nu le vom spune ochi, le vom spune altfel, pentru că vechile cuvinte le-am rostit de prea multe ori şi am scris prea multe compuneri dulcege în clasa a treia şi clasa a patra, pentru că am văzut prea multe reclame şi prea multe filme romantice. Şi vechile cuvinte sunt roase de rostire şi sunt acum numai cuvinte. Să inventăm cuvinte noi. Să ne mirăm de toţi copacii care înfloresc serioşi şi indiferenţi printre blocuri - copaci care de altfel am uitat cum se numesc, nefiind accesibili click dreapta. Să ne mirăm pir şi simplu când trec peste noi petale, să ne mirăm de verde, să ne mirăm de mirosul ploii. Să ne uimim că aşa ceva există, să ne uimim din cap până în picioare că se întâmplă în jurul nostru, cu sau fără noi, inevitabil şi inexprimabil.
Ilustraţiile pentru primul nivel de lectură - adică, ilustraţiile pentru copii. Scratch-board (ahem, comatex, un strat de pastel de ulei alb, un strat de tuş alb, un strat de tus negru plus pudră de talc - a se lucra repede, că dacă îl laşi de pe o zi pe alta devine casant) şi Photoshop (all hail). Primele încercări şi povestea ilustraţiilor se află aici.