24 May, 2011

Iluzionistul

   ... un film trist. De asemenea, un film egoist. Dar nu egoismul rapace al tinereţii, ci cel neputincios şi resemnat vieţii care începe după ce copii au plecat şi câinele a murit. 
Iluzionistul este cel de-al doilea film de lung metraj regizat de Sylvain Chomet, cu scenariul  adaptat după ultimul scenariu al regizorului, actorului şi scenaristului francez Jacques Tati.


   Un magician de mâna a treia se pomeneşte , în urma unui act de generozitate deghizat într-un truc, în rolul de tată al unei fete de la ţară. Ea s-a decis să-l urmeze prin lume pentru că, nu-i aşa, el poate face orice cu magia lui.

   Timpul trece şi iluzionistel îşi contină jocul, fără a dezvălui vreodată că în spatele magiei se ascunde munca, pe alocuri umilitoare şi tot timplu invizibilă a părintelui care nu se îndură să rupă vraja. Timpul trece şi fata se îndrăgosteşte... şi atunci magicianul pleacă mai departe, lăsând în urmă un bilet, there are no magicians. 




   Titlul este un joc de cuvinte, pentru că filmul nu prea are în fapt legătură cu magia, dacă vă stârneşte în minte imaginea tabloului lui Magritte sau dacă vă aşteptaţi la supranatural, atunci veţi fi dezamăgiţi. Are în schimb legătură cu iluzia, cu cercul protector pe care părinţii îl desenează cu duioşie în jurul copiilor. Şi mai are legătură cu omul invizibil, cel care lucrează nevăzut de nimeni şi pentru căre nu există nici o recompensă, niciodată. Şi nici consolare. 

   Pe scurt, e povestea unui părinte. Iar fotografia pe care protagonistul o poartă cu el mereu, împărtăşindu-ne-o doar la final, confirmă faptul că e o poveste care se repetă iar şi iar. Şi e oarecum surprinzător să vezi perspectiva paternă. Mama care suferă că-i plecă copii e devenită oarecum clişeu, o percepi mai degrabă ca simbol decât ca drama individuală. Dar protagonistul filmului se construieşte întâi ca personaj, şi apoi ca tată, astfel încât, prin empatie, drama lui devine dureroasă.

07 May, 2011

Bucureşti

 ...sau cum să-ţi însăilezi propriile amintiri din mai nimic. Pentru că l-am căutat în memoria mea şi am găsit altceva. 


Oras fantomă. Am trecut totdeauna prin el în fugă, am stat mai mult în vieţile altora decât pe străzi, am rătăcit în amintirile unei studenţii care nu era a mea, am trecut prin promisunea unei minuni exotice care a eşuat de fiecare dată să se împlinească.

Aşa că nu e de mirare, că atunci cănd am avut de ilustrat Bucureştiul, m-am pomenit încercând să surprind un oraş inventat, un oraş care există după skyline-ul cenuşiu şi nu foarte "sky", dincolo de eternele anunţuri cu "traficul azi în capitală...", un oraş pe care l-am întrezărit din colţul ochiului, dar care s-a tremurat şi s-a prefăcut în altceva de fiecare dată când m-am apropiat să mă uit mai bine.                                                      


Undeva pe parcurs mi-am amintit de Craii de Curtea Veche sau, mai exact, nu mi-am amintit, pentru că memoria e trădătoare, aşa că m-am pomenit cu o stafie de roman rescris de la cap la coadă, cu o acţiune incertă dar cu o atmosfera neliniştitoare, boemă, vals funerar şi muzică lăutărească, nuvelă fantastică, în care supranaturalul se deghizează în banal. Probabil că nu erau numai craii, probabil era şi un pic de Eliade. Poate şi alte lucruri.

Şi de aici am pornit la drum.

14 April, 2011

Pădurea fermecată



Din seria exerciţii creative şi poveşti pe care într-o bună zi am sa le spun...

...bucătăria...

08 March, 2011

Povestea lui George continuă...

...cu povestea celor 20 de autori în interviul Ioanei Moldoveanu de pe Vice.

04 February, 2011

Întrerupem programul pentru... PUBLICITATE!
Score this design: "Sleeping Labyrinth," to help it get printed on Threadless!

" />

01 February, 2011

George şi vânzătorii ambulanţi

Când eram mică, venea la uşă un nene să vândă câine de porţelan, cu irefutabilul argument că a cumpărat şi vecina de la 3. Apoi mai venea o cerşetoare cu un copil, un rus cu bătătoare de covoare şi oamenii cu Biblia. Cum n-aveam voie să deschid necunoscuţilor - trebuia să-mi car scaunul din bucătărie să mă uit pe vizor - intrau toţi în categoria de străini cu care nu vorbeşti, laolaltă cu lupul din Scufiţa Roşie.
Privind retrospectiv, cei cu Biblia mi se par cel mai greu de înţeles. Ei erau singurii care vorbeau de medicamente miraculoase împotriva morţii, a bătrâneţii, a suferinţei, cortrabalansându-le în acelaşi timp cu diferite versiuni asupra focului iadului. Erau singurii care încercau să cumpere terenul iluzoriu al credinţei personale şi să construiască pe el echivalentul spiritual al unui McDonalds.
Toţi erau de acord că trăim vremea falşilor profeţi. Toţi erau siguri că ceilalţi sunt falşii profeţi. Problema e că, dacă pe cer se va afişa Game Over, şi noi vom fi tot aici, cu toţii vor fi avut, oareşcum, dreptate.

Imaginea face parte din The Book of George