Există lucruri cu care te tot întâlneşti de-a lungul vieţii şi de fiecare dată se înfăţişază altfel privirii. În categoria asta intră pentru mine piesele lui Shakespeare. Sunt scrise într-o engleză înfiorător de greu de citit, dar foarte uşor de priceput (de aceea, nu trebuie citite, ci văzute la teatru), mare parte din jocurile de cuvinte s-au pierdut odată cu evoluţia limbii (o parte incredibil de mare, practic tot ce vorbesc personajele e cu dublu/triplu înţeles, tot timpul). Şi cu toate acestea, valoarea pieselor de teatru rămâne neschimbată, iar subiectele, surprinzător de actuale.
Astăzi, despre regele Lear. Cand eram mică, credeam că e varianata englezească la Sarea în bucate, doar cu final trist (finalul trist a fost de fapt o găselniţă de-a lui Shakespeare, care tare i-a supărat pe cei care au pus piesa în scenă sute de ani după aceea, atât de tare încât de cele mai multe ori se juca într-o varianta happy-ending, Cordelia nu moare, tronul îi revinde lui Edgar şi cei doi se căsătoresc).
Apoi am crescut mai mare şi am citit (în Freud) ca este vorba de fapt de teama de moarte - simbolizată de Cordelia, şi cu care regele nu se poate împăca, ratându-şi astfel destinul. Pentru că singurul mod în care poţi învinge moartea e să o accepţi/alegi. După Freud, despre asta e vorba şi în Neguţătorul din Veneţia (momentul alegerii casetelor), şi în Cenuşăreasa şi în Sarea în bucate.
Tablourile lui Baba mi-au zis că e o piesă despre dictatori şi nebunie, un soi de Toamna patriarhului. Prin extrapolare, poate fi despre Putere, în toate manifestările ei. Sau poate e despre Alzheimer, despre momentul în care pierzi tot ce ai, tot ce eşti, tot ce-ţi aminteşti. Sau poate ca e despre Nietzsche şi Dumnezeu care moare. Sau poate ca nici măcar nu este despre Regele Lear, ci despre Cordelia, o poveste cu contra-morală despre cum demnitatea şi refuzul de a linguşi, încăpăţânarea de a fi stejar şi nu trestie duce în final la sfârşitul lumii.
Fiind vorba de Shakespeare, piesa e, desigur, despre toate acestea deodată. Şi despre perspectiva vizuală pe şapte planuri de adâncime în exprimarea literară (momentul în care Edgar îi descrie unui
Gloucester orb faleza abruptă şi imaginară). Şi despre părinţi şi copii. Şi despre nebunie.
