Regele Lear

Există lucruri cu care te tot întâlneşti de-a lungul vieţii şi de fiecare dată se înfăţişază altfel privirii. În categoria asta intră pentru mine piesele lui Shakespeare. Sunt scrise într-o engleză înfiorător de greu de citit, dar foarte uşor de priceput (de aceea, nu trebuie citite, ci văzute la teatru), mare parte din jocurile de cuvinte s-au pierdut odată cu evoluţia limbii (o parte incredibil de mare, practic tot ce vorbesc personajele e cu dublu/triplu înţeles, tot timpul). Şi cu toate acestea, valoarea pieselor de teatru rămâne neschimbată, iar subiectele, surprinzător de actuale.

Astăzi, despre regele Lear. Cand eram mică, credeam că e varianata englezească la Sarea în bucate, doar cu final trist (finalul trist a fost de fapt o găselniţă de-a lui Shakespeare, care tare i-a supărat pe cei care au pus piesa în scenă sute de ani după aceea, atât de tare încât de cele mai multe ori se juca într-o varianta happy-ending, Cordelia nu moare, tronul îi revinde lui Edgar şi cei doi se căsătoresc).

Apoi am crescut mai mare şi am citit (în Freud) ca este vorba de fapt de teama de moarte - simbolizată de Cordelia, şi cu care regele nu se poate împăca, ratându-şi astfel destinul. Pentru că singurul mod în care poţi învinge moartea e să o accepţi/alegi. După Freud, despre asta e vorba şi în Neguţătorul din Veneţia (momentul alegerii casetelor), şi în Cenuşăreasa şi în Sarea în bucate.

Tablourile lui Baba mi-au zis că e o piesă despre dictatori şi nebunie, un soi de Toamna patriarhului. Prin extrapolare, poate fi despre Putere, în toate manifestările ei. Sau poate e despre Alzheimer, despre momentul în care pierzi tot ce ai, tot ce eşti, tot ce-ţi aminteşti. Sau poate ca e despre Nietzsche şi Dumnezeu care moare. Sau poate ca nici măcar nu este despre Regele Lear, ci despre Cordelia, o poveste cu contra-morală despre cum demnitatea şi refuzul de a linguşi, încăpăţânarea de a fi stejar şi nu trestie duce în final la sfârşitul lumii.

Fiind vorba de Shakespeare, piesa e, desigur, despre toate acestea deodată. Şi despre perspectiva vizuală pe şapte planuri de adâncime în exprimarea literară (momentul în care Edgar îi descrie unui Gloucester orb faleza abruptă şi imaginară). Şi despre părinţi şi copii. Şi despre nebunie. 

Expoziţie Cărtureşti Cluj

Dacă sunteţi în Cluj, vă aştept cu drag!

Iluzionistul

   ... un film trist. De asemenea, un film egoist. Dar nu egoismul rapace al tinereţii, ci cel neputincios şi resemnat vieţii care începe după ce copii au plecat şi câinele a murit. 

Iluzionistul este cel de-al doilea film de lung metraj regizat de Sylvain Chomet, cu scenariul  adaptat după ultimul scenariu al regizorului, actorului şi scenaristului francez Jacques Tati.

   Un magician de mâna a treia se pomeneşte , în urma unui act de generozitate deghizat într-un truc, în rolul de tată al unei fete de la ţară. Ea s-a decis să-l urmeze prin lume pentru că, nu-i aşa, el poate face orice cu magia lui.

   Timpul trece şi iluzionistel îşi contină jocul, fără a dezvălui vreodată că în spatele magiei se ascunde munca, pe alocuri umilitoare şi tot timplu invizibilă a părintelui care nu se îndură să rupă vraja. Timpul trece şi fata se îndrăgosteşte... şi atunci magicianul pleacă mai departe, lăsând în urmă un bilet, there are no magicians. 

   Titlul este un joc de cuvinte, pentru că filmul nu prea are în fapt legătură cu magia, dacă vă stârneşte în minte imaginea tabloului lui Magritte sau dacă vă aşteptaţi la supranatural, atunci veţi fi dezamăgiţi. Are în schimb legătură cu iluzia, cu cercul protector pe care părinţii îl desenează cu duioşie în jurul copiilor. Şi mai are legătură cu omul invizibil, cel care lucrează nevăzut de nimeni şi pentru căre nu există nici o recompensă, niciodată. Şi nici consolare. 

   Pe scurt, e povestea unui părinte. Iar fotografia pe care protagonistul o poartă cu el mereu, împărtăşindu-ne-o doar la final, confirmă faptul că e o poveste care se repetă iar şi iar. Şi e oarecum surprinzător să vezi perspectiva paternă. Mama care suferă că-i plecă copii e devenită oarecum clişeu, o percepi mai degrabă ca simbol decât ca drama individuală. Dar protagonistul filmului se construieşte întâi ca personaj, şi apoi ca tată, astfel încât, prin empatie, drama lui devine dureroasă.

Bucureşti

 ...sau cum să-ţi însăilezi propriile amintiri din mai nimic. Pentru că l-am căutat în memoria mea şi am găsit altceva. 

Oras fantomă. Am trecut totdeauna prin el în fugă, am stat mai mult în vieţile altora decât pe străzi, am rătăcit în amintirile unei studenţii care nu era a mea, am trecut prin promisunea unei minuni exotice care a eşuat de fiecare dată să se împlinească.

Aşa că nu e de mirare, că atunci cănd am avut de ilustrat Bucureştiul, m-am pomenit încercând să surprind un oraş inventat, un oraş care există după skyline-ul cenuşiu şi nu foarte "sky", dincolo de eternele anunţuri cu "traficul azi în capitală...", un oraş pe care l-am întrezărit din colţul ochiului, dar care s-a tremurat şi s-a prefăcut în altceva de fiecare dată când m-am apropiat să mă uit mai bine.                                                      

Undeva pe parcurs mi-am amintit de Craii de Curtea Veche sau, mai exact, nu mi-am amintit, pentru că memoria e trădătoare, aşa că m-am pomenit cu o stafie de roman rescris de la cap la coadă, cu o acţiune incertă dar cu o atmosfera neliniştitoare, boemă, vals funerar şi muzică lăutărească, nuvelă fantastică, în care supranaturalul se deghizează în banal. Probabil că nu erau numai craii, probabil era şi un pic de Eliade. Poate şi alte lucruri.

Şi de aici am pornit la drum.

9 + 1 poveşti cu mustăţi despre nişte hamsteri cu adevărat adevăraţi

Editura LiterNet › Voicu Bojan: 9 + 1 poveşti cu mustăţi despre nişte hamsteri cu adevărat adevăraţi

Cartea poate fi downloadata gratuit!

Pădurea fermecată

Din seria exerciţii creative şi poveşti pe care într-o bună zi am sa le spun...

...bucătăria...

Povestea lui George continuă...

...cu povestea celor 20 de autori în interviul Ioanei Moldoveanu de pe Vice.