Mai poetic spus - Un viejo que leía novelas de amor, de Luis Sepulveda. Nu titlul m-a atras, ci promisiunea unei replici sud-americane la Bătrânul şi marea lui Hemingway. Am citit cu răbdare şi, recunosc, o doză de snobism, prefaţa. Astfel am aflat ca Sepulveda aparţine post-boomului literaturii din America de Sud, aşadar se caracterizează printr-o distanţare de complexitatea "realismului magic" al lui Gabriel Garcia Marquez sau Mario Vargas Llosa.
Toate bune şi frumoase.
Am citit cartea.
Povestea e simplă şi înduioşătoare. Undeva în pădurea amazoniană, un străin ucide câţiva pui de tigru, declanşând astfel furia răzbunătoare a mamei. Un bătrân vânător, refugiat în lumea romanelor de dragoste, se pomeneşte antrenat într-o luptă împoriva convingerilor sale. Victoria îl lasă dezgustat. Tigroaica ucisă pare un animal nobil, oamenii par nişte intruşi nesăbuiţi, incapabili să priceapă regulile convieţuirii în natură. Cartea are ceva din Povestaşul lui Llosa, ceva Puterea şi Gloria lui Graham Green, ceva din Antecume a lui André Cognat. Şi am găsit şi frânturi care aduceau a Marquez.
E un roman frumos, e un roman poetic, e mai ales un roman uşor de citit. Prea uşor. Momentele de graţie nu durează mult, pasajele înduioşătoare se derulează prea abrupt. În afară de bătrân, restul personajelor sunt ridicol de unidimensionale, iar acţiunile lor de un cvasi-absurd nejustificat. Am priceput că guvernatorul a fost distribuit în rolul "the stupid white man", dar de ce le-a venit aşa de uşor şi celorlalţi membrii ai expediţiei să-l abandoneze pe bătrân în pădure, sub pretextul că se va descurca mai bine singur, rămâne un mister. Oricum, mi s-a părut o carte prea repede scrisă.
Şi-n suflet mi se naşte bănuiala că am avut de-a face cu un produs de fast-food al literaturii. O formă de carte adaptată omului multilateral dezvoltat. Acestui nou specimen de homo sapiens i se oferă ceva care să nu-i consume mult timp (mie lectura mi-a luat o zi), ceva tipărit cu un corp de litera mare şi cu spaţii generoase pe lateralele paginilor. Nu literatură prostă, nici vorbă, dar înzestrată doar cu potenţial latent de capodoperă. Pentru că omul contemporan are un attention span cât o pauză publicitară, iar intelectualul (căci cine altcineva ar mai lua o carte în mână, acum în era rezumatelor pe wiki?) nu poate face excepţie de la regulă. Trebuie să înghită fără să mestece, să ia o pauză de cultură ca o pauză de ţigară, sfâşiat între demonul spiritualităţii şi demonul utilului.
Toate bune şi frumoase.
Am citit cartea.
Povestea e simplă şi înduioşătoare. Undeva în pădurea amazoniană, un străin ucide câţiva pui de tigru, declanşând astfel furia răzbunătoare a mamei. Un bătrân vânător, refugiat în lumea romanelor de dragoste, se pomeneşte antrenat într-o luptă împoriva convingerilor sale. Victoria îl lasă dezgustat. Tigroaica ucisă pare un animal nobil, oamenii par nişte intruşi nesăbuiţi, incapabili să priceapă regulile convieţuirii în natură. Cartea are ceva din Povestaşul lui Llosa, ceva Puterea şi Gloria lui Graham Green, ceva din Antecume a lui André Cognat. Şi am găsit şi frânturi care aduceau a Marquez.
E un roman frumos, e un roman poetic, e mai ales un roman uşor de citit. Prea uşor. Momentele de graţie nu durează mult, pasajele înduioşătoare se derulează prea abrupt. În afară de bătrân, restul personajelor sunt ridicol de unidimensionale, iar acţiunile lor de un cvasi-absurd nejustificat. Am priceput că guvernatorul a fost distribuit în rolul "the stupid white man", dar de ce le-a venit aşa de uşor şi celorlalţi membrii ai expediţiei să-l abandoneze pe bătrân în pădure, sub pretextul că se va descurca mai bine singur, rămâne un mister. Oricum, mi s-a părut o carte prea repede scrisă.
Şi-n suflet mi se naşte bănuiala că am avut de-a face cu un produs de fast-food al literaturii. O formă de carte adaptată omului multilateral dezvoltat. Acestui nou specimen de homo sapiens i se oferă ceva care să nu-i consume mult timp (mie lectura mi-a luat o zi), ceva tipărit cu un corp de litera mare şi cu spaţii generoase pe lateralele paginilor. Nu literatură prostă, nici vorbă, dar înzestrată doar cu potenţial latent de capodoperă. Pentru că omul contemporan are un attention span cât o pauză publicitară, iar intelectualul (căci cine altcineva ar mai lua o carte în mână, acum în era rezumatelor pe wiki?) nu poate face excepţie de la regulă. Trebuie să înghită fără să mestece, să ia o pauză de cultură ca o pauză de ţigară, sfâşiat între demonul spiritualităţii şi demonul utilului.
Nu merge aşa. Refuz să fiu păcălită. Cărţile care exclud necesitatea recitirii mă dezamăgesc. Mă întorc la realismul magic pe care Sepulveda sustine că-l depăşeşte. Să nu confundăm foiletoanele cu romanele, şi nici destinul tragic, sau jurnalismul, sau activităţile Greenpeace cu marea literatură.
No comments:
Post a Comment