Poveşti de la marginea oraşului

Momentul critic în care nimic nu mă mai emoţionează. Oraşele sunt toate acelaşi oraş. Mâncărurile sunt toate aceeaşi mâncare. Muzeele sunt toate acelaşi muzeu. Suprasaturare şi repetivitate. Apusurile sunt toate acelaşi apus. Predictibilitate. Filmele sunt toate acelaşi film şi conversaţiile sunt toate aceeaşi conversaţie.
Şi tocmai când începeam să mă îngrijorez, am dat peste Tales from outer suburbia de Shaun Tan (că doar nu credeaţi că urmează o postare despre dilemele mele existenţiale...). Cum să descriu? Şi cum să evit capcanele clişeelor în descrierea mea? A spune "o carte emoţionantă" e banal.
Este în primul rând o carte de atmosferă, o carte ce reînvie percepţia magică a copilului asupra lumii. Copilul curios ca un explorator, inteligent fără a fi raţional şi lipsit de prejudecăţile modelului de înţelegere-explicare. Copilul pentru care nu există graniţă între real şi fantastic.
Am găsit "Tales from outer suburbia" la un stand din Bologna, acolo unde cărţile nu sunt de vânzare. Am revenit la ea în fiecare zi, am citit poveştile una câte una, mişcată, emoţionată în faţa unor istorisiri simple, cel mai adesea neterminate. Scafandrul rătăcit pe străzile suburbiei, cartierul care se termină acolo unde se termină şi harta, grădina interioară, secretă şi luminoasă, sărbătoarea fără nume din august, texte şi imagini care se povestesc reciproc fără a se traduce. Şi în ficare text recurent, motivul străinului, motivul stranietăţii, al neputinţei de a comunica şi al înţelegerii profunde.
Este o carte pentru copii? Nu chiar. Este felul acela de carte care, întâlnită în copilărie, te marchează profund, pe care o porţi ca pe o comoară în amintire. Dar mai este felul acela de carte pe care o întâlneşti în copilărie mai degrabă din greşeală. Nu te învaţă să numeri. Nu îţi serveşte nici un fel de morală. Nu poţi să-i faci rezumatul în cinci propoziţii simple. E o carte... subtilă.

Unchiul Vania

... la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj.
Pe scurt, jos pălăria.
Pe larg, cam tot ce trebuie spus se găseşte aici.
Şi ce mai poate fi spus urmează acum, perspectiva mea de spectator uşor cinic şi niciodată entuziasmat apriori. Un spectator care a sfârşit prin a fi cucerit.
Nu a fost prima dată când vedeam piesa (la urma urmelor, dacă e să vezi un spectacol jucat într-o limbă străină, precauţia dictează să-ţi fie cât de cât familiar textul). Şi înainte aş fi rezumat-o ca fiind povestea unor oameni care se târăsc prin plictiseală timp de patru acte (recunosc, prezentarea aceasta nu rivalizează nici pe departe cu ceea de pe Wikipedia.ro). Am apreciat jocul actorilor (care făcea subtitrarea aproape inutilă), m-au impresionat decorurile, fiecare un tablou vizual memorabil fără a fi covârşitor (nu ştiu de ce, camera profesorului şi scara interminabilă spre cer? spre noapte? spre ploaie? mi-au amintit de Oraşul copiilor pierduţi), am trăit tensiunea - evocată prin acrobaţii şi (cred că) am înţeles în sfârşit piesa de teatru.
Este o poveste a ratării, a lipsei de bucurie şi, în final, a lipsei totale de speranţă - toate cu atât mai crunte cu cât nu se petrec sub aripa unei tragedii trecute care să le justifice, ci doar sub lumina unui aşa a fost să fie foarte simplu. Personajele sunt nefericite mai ales pentru că nu ştiu cum să fie altfel, îţi joacă fiecare rolul de victimă şi se dizolvă într-o trândăveală melancolică. Dar regizorul merge mai departe, integrând specatatorul în spectacol, aşezându-l pe scenă, întrebându-l, cât din poveste e povestea ta, cât de mult eşti şi tu actor în piesa asta şi ce-ai să faci atunci când cortina se va coborî şi tu ai să te găseşti de partea greşită?
N-am să spun, ratarea (sau irosirea sau bătrâneţea) e o chestie de atitudine, o stare de spirit - pentru că au spus-o americanii de atătea ori pe atâtea postere motivaţionale de culoare bomboanei încât cuvintele şi-au pierdut sensul. Ratarea e o piesă de teatru. Şi n-am să încerc să dau soluţii - pentru cine? pentru personajele din piesă? ar fi naiv - pentru spectatori? ar fi nespus de arogant. În viaţă, ca şi în teatru, nu există cu adevărat soluţii, nici răspunsuri, există numai întrebări şi străfulgerări.

Avatar de James Cameron sau ficţiunea ca ispăşire

Am văzut Avatar.
Şi n-am să vorbesc despre impresionantele efecte vizuale, un pot-pourri estetic, sau despre intriga gen Pocahontas in spaţiu, sau despre excesul de zahăr şi violenţă, sau despre ce părere proastă au producătorii şi regizorii despre public - căruia dacă nu-i explici ce se întâmplă din cinci în cinci minute sigur n-o să priceapă nimic.
Dincolo de toate, cel puţin filmul are un mesaj pozitiv.
Despre asta vreau să vorbesc. Şi vreau să spun, nu, nu merge aşa. Nu ai voie să speli păcatele neamului tău, păcatele rasei albe, prin filme dinamice şi imagini frumoase. Nu ai voie să mistifici trecutul sângeros sub forma unei ficţiuni cu happy-end. Şi nu ai voie să îi induci publicului liniştitoarea iluzie că viitorul nu va fi exact ca şi trecutul. Pentru că dacă mâine noi ca umanitate am descinde în Lumea Nouă, i-am masacra pe băştinaşi fără scrupule. Desigur, după aceea am purta lungi discuţii despre drepturile lor, în interminabile reuniuni la nivel înalt, dar am rămâne mereu uniţi în credinţa că între "noi" şi "ei", între "eu" şi "alter", egoismul e singura lege. Sute de filme (pilule roz de simţit bine pe dinăuntru) nu pot schimba asta. Nu ai voie să speli creiere cu poveşti epice despre cum natura se coalizează împotriva agresorului. E o soluţie deus ex machina (metodă care, din cele mai vechi timpuri, slujea la transformarea tragediei în comedie pentru împăcarea tiranului care plătea cheltuielile trupei de teatru). În plus, daţi-o dracului de treaba, ce-i cu mentalitatea asta de băieţel de doişpe ani, ce mesaj pozitiv e în ideea că doar violenţa, la scară cît mai mare, va salva lumea de violenţă?
Noi suntem monstrul. Noi suntem agresorul. Şi dacă nu vom învăţa să negociem, să tolerăm - a priori, nu după secole de sclavie şi holocaust- să tolerăm firesc, fără să cerem premii şi eternă recunoştiinţă, ei bine... îngerii nu vor coborî din cer să ne salveze, spiritele apei şi ale aerului nu se vor alia în numele vieţii, şi nici diavolii nu voi veni să ne mănînce. La final, noi suntem singuri cu noi, şi pocăinţa nu slujeşte la nimic. "Ce-ai omorât, omorât rămâne".
Partea cea mai rea? Mi-a plăcut filmul. Destul de mult. Şi asta nu face decât să mă înfurie şi mai tare. Pentru că demonstrează că strategia "omului alb" funcţionează.

Oamenii cărţii

De la încept, recunosc că nu am citit cinstit decât trei capitole din Oamenii Cărţii de Geraldine Brooks- anume primele două şi ultimul. Restul le-am frunzărit doar, destul de dezamăgită. Şi am mai citit, cu respect, cuvintele de final ale autoarei, în care detaliază realizarea documentării. Dar puterea de a scrie, sprijinită de abilităţi de jurnalist (premiul Pulitzer), laolaltă cu cea mai asiduă documentare din lume nu sunt suficiente pentru a face literatură bună, pentru a scrie un roman captivant. Una peste alta, Oamenii Cărţii este o carte seacă şi segmentată, care nu reuşeşte să fie surpinzătoare.

Nici o lege nu interzice să ai în acelaşi roman o australiancă expertă în cărţi rare, în conflict cu mama neurochirurg, care mamă a fost în tinereţe îndrăgostită în secret de un pictor evreu care a murit de o tumoare la ochi, care este tatăl protagonistei despre care aceasta nu ştie nimic, plus războiul din Iugoslavia, plus un expert în cărţi rare membru al unităţilor de elită evreieşti, plus un director musulman de muzeu cu un copil în comă, plus Inchiziţia Catolică, plus ghetourile evreieşti din Veneţia pe la 1600, plus carnavalul din aceeaşi Veneţie, plus naziştii, Holocaustul, plus o tânără maură vândută ca sclavă, violată şi devenită iubita soţiei creştine a emirului, sclavă care pictează manuscrise evreieşti în Spania secolului XV. Staţi, că nu am terminat. Undeva mai intră rezistenţa în munţi şi convorbirile telefonice din Viena secolului XIX, Israelul din zilele noastre şi cred ca şi o bucată din Sahara. A, şi romanul se învârte în jurul hagadei din Sarajevo, un manuscrie preţios.

Poate că există pe lume autori care să scoată la liman aşa o încrengătură de istorii - la urma urmelor, Dicţionarul Khazar al lui Milorad Pavic tratează cam aceleaşi subiect, cam pe aceeaşi distanţă în timp, poate cu şi mai multe ramificaţii narative. Dar principalul păcat al romanului Geraldinei Brooks e faptul că a fost scris de un occidental (şi mă refer la mentalitate). Îi lipseşte cu desăvârşire poezia, trăirea autentică, profundă (toate personajele par actori de seriale - nu joacă prost, dar nici bine nu joacă). La sârbul Pavic, dacă plouă, apăi simţi apa prin haine. La Brooks, dacă plouă, te simţi ca în faţa unui ecran de televizor şi aştepţi cuminte ca unul sau mai multe clişee asociate cinematografic cu ploaia să-şi facă apariţia. Autoarea comunică, dar nu istoriseşte, şi pentru a comunica alege soluţii facile, universal accesibile şi cumplit de plicticoase. Literatura fast-food pentru intelectuali. Totul se dă, nimic nu rămâne ascuns, timpul e preţios şi cititorul nu trebuie obosit cu subtilităţi.
Păcat. Povestea unei cărţi rare, unui manuscris ebraic pictat, urmărită simultan diacronic şi sincronic, o poveste parte adevăr, parte ficţiune... ei bine, putea fi o poveste nemaipomenită.

Lecturi subiective - Citadela

Orice lectură este o apropriere. Cărţile pe care le-am citit sunt/devin ale mele, deoarece sunt rezultatul unui context, cine eram, ce amintiri adunasem şi care era sistemul meu (evident efemer) de credinţe. În continuare - despre Citadela lui Saint-Ex, aşa cum am citi-o eu prima dată.
Antoine de Saint-Exupery era francez şi pilot şi a scris Micul Prinţ (carte pe care Carlo Frabetti o exilează în cercul al şaptelea al iadului, pentru violenţă - anume îi îndeamnă pe copii la sinucidere. Ceea ce dovedeşte o dublă eroare, Micul Prinţ nu e o carte pentru copii, e despre copilărie, ceea ce e cu totul şi cu totul altceva, doi, dacă citeşti şi ţi se pare că e despre un copil care se sinucide cu ajutorul unui şarpe, ai cam ratat cartea. E ca şi cum ai spune că Bătrânul şi marea e despre un pescar ratat).
Revenind la Saint-Ex, cam atât ştiam eu despre el când am început să ciesc Citadela. Ediţia mea nu avea nici prefaţă, nici postfaţă, începea pe a doua pagina şi se termina pe ultima. Şi era despre - ei bine, nu sunt foarte sigură despre ce era, iar sentimentul de mister e cel mai frumos cadou pe care mi l-a oferit.
Scrisă la persoana întâi, se înfăţişează ca o culegere de cugetări, scrisă de un rege/împărat/conducător al unui popor din deşert. Am găsit poveşti misterioase, despre deşert şi caravane, despre duşmani şi iscoade, despre războaie, oraşe şi grădinari. Am găsit jumătăţi de poveşti, personaje simbolice, geometri şi vulpi de deşert. Dacă e o carte cu sfaturi pentru lideri, dacă e un soi de Evanghelie după Iisus (într-un sens distilat şi foarte simbolic), dacă e o continuare la Micul Prinţ, dacă e un caiet de însemnări al autorului - nu contează.
Şi nu mă interesează. Uneori e frumos să contempli de la distanţă, superficial poate, dar fără să-ţi baţi capul cu anatomia hermeneutică. Uneori aproprierea şi memorarea subiectivă a lucrurilor care ţi-au făcut plăcere, a cioburilor cu pontenţial, a frazelor scrise pe limba ta, toate acestea sunt mult mai importante - cuvântul nu e bun, e mult prea serios - plăcute. E plăcerea unui colecţionar de la 1700, nu a omului de ştiinţă, e plăcerea acumulărilor cvasi-arbitrare, e plăcerea comorii de nimicuri.

Asta a fost prima lectură. A doua lectură... ei bine... nu am mai avut răbdare. Eram altcineva, furasem ce era de furat, şi între timp aflasem destule despre viaţa autorului ca să traduc totul în nuanţe autobiografice.

Borges sau neîncercarea labirintului

Revin din când în când la Borges plină de speranţă. Îl părăsesc de fiecare dată dezamăgită. Cum el e "cineva" iar eu sunt "oareşcine", bănuiesc că vina imi aparţine. Dar scrierile lui mi se par... lipsite de necesitatea de a fi scrise. Până şi faimoasele povestiri atât de postmoderniste, imaginea hărţii unu la unu, legendarele biblioteci sau atacul fiinţelor din oglindă, toate mi se par idei brute, neînfrumuseţate, idei in pielea goală, rezumate de povestiri fantastice. Am de-a face cu hapuri, nu cu elexiruri. Cartea fiinţelor imaginare, scrisă împreună cu Margarita Gue, este un exemplu perfect. Nu i-am înţeles miza, pentru că dacă e un dicţionar, e superficial, dacă e o lucrare beletristică, e prea seacă şi cu documentarea la vedere, iar dacă e o simplă culegere de subiectivă de informaţie, tirania lui de ce devine apăsătoare. La fel, istoria ticăloşiei umane, care mi-a apărut ca o estetizare discretă a unor subiectelor de tabloid antic. Mă doare acut lipsa unei misterioase poveşti literare cu adevărat fantastice. O metaforă frimiturică ici colo nu spală pagini de deşert.

Într-o oarecare măsură, Borges este ca negustrorul de piersici din povestea lui Nastratin Hogea, care-si mănâncă fructele in faţa cumpărătorilor, pentru a le vinde sâmburii. Într-una din povestiri, întorcându-se la casa unchiului său, modificată după cerinţele unui misterios nou locatar, naratorul simte nevoia să viseze Labirintul şi Minotaurul. Poate că, pentru mine, Borges explică prea mult. Satisfacţia lecturii nu derivă din înţelegere şi decodificare, ci din plăcerea de a sălajlui în teritoriul misterios al negocierii sensului, al întrezăririi şi bănuielii, iar nu al certitudinii.

Richard al III-lea

...sau cronica unei experienţe subiective.

Vorbesc despre Richard al III-lea, de William Shakespeare, în regia lui Tompa Gabor. Am văzut piesa titrată, aşadar dimensiunii postmoderniste a regiei i s-a suprapus propria mea receptare fragmentată. Dar necesitatea decodărilor simultane pare să fie o cerinţă a secolului în care trăim, deci măcar aici aveam antrenament.

Textul a fost scris în perioada în care barocul desăvârşea înlocuirea perspectivei dogmatice raţional-divine cu cea individuală, sentimentală şi angoasată. Problema conducătorului, a liderului politic e tratată adesea de Shakespeare, dar niciodată cu atâta cruzime ca în Richard al III-lea. Decorul piesei întruchipează un muzeu al orori, al crimei, o metaforă deloc transparentă pentru Istorie. Personajele pozitive lipsesc cu desăvârşire, iar monarhul luminat nu există nici măcar la nivel de posibilitate. Femeile si copiii nu există nici ei (decât cu valoare de semn sau ca voce a justiţiei divine, ale cărei blesteme - eficiente - nu schimbă de fapt nimic). Marile seducătoare sunt Puterea şi Moartea. Şi Televiziunea (sau Mass-media). Am apreciat interpretarea postmodernă, jocul video şi referirile la starea de fapt contemporană. Richard acceptă umil încoronarea în cadrul unei emisiuni televizate regizate pentru prostime, atacul inamicilor este transmis in direct, simultan, pe toate canalele şi în final avem imaginea "stadionică" a noului conducător -ras în cap, ochelari de soare, lanţ cu cruce. Lăsaţi orice speranţă, voi ce intraţi aici.

În final - un singur regret. Aducerea în contemporaneitate se face mai degrabă raţional decât intuitiv-empatic. Sunt impresionată, înţeleg, provocarea intelectuală mă încântă. Dar nu mă seduce. Poate că, din perspectiva mea de cetăţean al apocalipsei, e greu să mă mişte teatrul ticăloşiei umane. Îl contemplu, îl analizez, mă prefac scandalizată, dar în fapt singura mea reacţie e de indiferenţă. E tot ce poate să facă sistemul meu de autoprotecţie.

Jurnalul unui om dezamăgit

Am terminat de citit Jurnalul unui om dezamăgit de W.N.P. Barbellion, pseudonimul literar al lui Bruce Frederick Cummings. Cartea are în spate o poveste neobişnuită, desfăşurată în Anglia începutului de secol XX. Un tânăr cu o sănătate fragilă, pasionat de ştiinţele naturii, este respins la examenul medicat pentru înrolare – suntem în vremea Primului război mondial. Află că suferă de scleroză în plăci. Jurnalul său, început în copilărie, devine un fel de fortăreaţă împotriva distrugeri iminente.
Ştiam toate aceste lucruri când am început lectura, nu ştiam însă la ce să mă aştept. Scrierile unui tânăr victorian bolnăvicios? Ale unui geniu trădat de destin? Care era secretul imensului succes de care s-a bucurat cartea? Citat în prefaţă de Mircea Vasilescu, Martin Edmond pomeneşte asemănarea cu un weblog. Dar e mai mult de atât.
Ştim cu toţii că omul şi umanitatea sunt două lucruri diferite. Aparenţa şi esenţa nu coincid. Dar peste toate acestea, prea multe filme, prea multe reclame, prea multă mass-media ne-au imprimat iluzia că fiinţa umană ca prototip este înzestrată cu constanţa şi logica dramatică a unui personaj de film. Că normalitatea înseamnă a trăi aşa, a simţi aşa, a reacţiona aşa. Anume simplist. Previzibil. Că umanul înseamnă alb, negru şi o mulţime de griuri între. Ori fiinţa individuală se simte alienată contemplând normele. Se simte colorată. Comunicare -cu sensul de comuniune- este atât de dificilă, deci fiecare om se simte o insulă. Poate succesul cărţii se datorează tocmai gradului mare de empatie ce se stabileşte între narator şi cititor. Revelaţiei că şi celălalt e un caleidoscop de senzaţii, de impresii, de sentimente oscilante.
Asta pentru că Barbellion e sincer, autocompătimitor şi autoironic, orgolios şi timid, nostalgic şi cinic, toate deodată. Tragedia îl doboară, ca apoi să lase brusc loc unor clipe de extaz. Nu se oboseşte să fie coerent în trăiri, pentru că nu scrie o piesă de teatru, ci se descrie cu precizie de osciloscop. Nu scrie din postura geniului care-ţi împărtăşeşete memoriile, “scrie pentru acum, ştiind că nu are sens să se adreseze posterităţii” (Martin Edmoind). Mai mult, în lumea simţurilor atrofiate, cartea este un imn pentru contemplare, pentru bucuria dezinteresată a contopirii cu natura prin observare ei, pentru trăirea intensă.
În final, probabil că cel mai mult mi-a plăcut senzaţia de victorie pe care o lasă cartea, o senzaţie ce derivă din întregul ei şi nu dintr-o răsucire epică. Nu o victorie reputată împotriva “a ceva” (fie acel ceva destinul, boala sau războiul), ci o victorie în sine, rezultată din simpul act de a fi trăit.

Bătrânul care citea romane de dragoste

Mai poetic spus - Un viejo que leía novelas de amor, de Luis Sepulveda. Nu titlul m-a atras, ci promisiunea unei replici sud-americane la Bătrânul şi marea lui Hemingway. Am citit cu răbdare şi, recunosc, o doză de snobism, prefaţa. Astfel am aflat ca Sepulveda aparţine post-boomului literaturii din America de Sud, aşadar se caracterizează printr-o distanţare de complexitatea "realismului magic" al lui Gabriel Garcia Marquez sau Mario Vargas Llosa.
Toate bune şi frumoase.
Am citit cartea.

Povestea e simplă şi înduioşătoare. Undeva în pădurea amazoniană, un străin ucide câţiva pui de tigru, declanşând astfel furia răzbunătoare a mamei. Un bătrân vânător, refugiat în lumea romanelor de dragoste, se pomeneşte antrenat într-o luptă împoriva convingerilor sale. Victoria îl lasă dezgustat. Tigroaica ucisă pare un animal nobil, oamenii par nişte intruşi nesăbuiţi, incapabili să priceapă regulile convieţuirii în natură. Cartea are ceva din Povestaşul lui Llosa, ceva Puterea şi Gloria lui Graham Green, ceva din Antecume a lui André Cognat. Şi am găsit şi frânturi care aduceau a Marquez.
E un roman frumos, e un roman poetic, e mai ales un roman uşor de citit. Prea uşor. Momentele de graţie nu durează mult, pasajele înduioşătoare se derulează prea abrupt. În afară de bătrân, restul personajelor sunt ridicol de unidimensionale, iar acţiunile lor de un cvasi-absurd nejustificat. Am priceput că guvernatorul a fost distribuit în rolul "the stupid white man", dar de ce le-a venit aşa de uşor şi celorlalţi membrii ai expediţiei să-l abandoneze pe bătrân în pădure, sub pretextul că se va descurca mai bine singur, rămâne un mister. Oricum, mi s-a părut o carte prea repede scrisă.
Şi-n suflet mi se naşte bănuiala că am avut de-a face cu un produs de fast-food al literaturii. O formă de carte adaptată omului multilateral dezvoltat. Acestui nou specimen de homo sapiens i se oferă ceva care să nu-i consume mult timp (mie lectura mi-a luat o zi), ceva tipărit cu un corp de litera mare şi cu spaţii generoase pe lateralele paginilor. Nu literatură prostă, nici vorbă, dar înzestrată doar cu potenţial latent de capodoperă. Pentru că omul contemporan are un attention span cât o pauză publicitară, iar intelectualul (căci cine altcineva ar mai lua o carte în mână, acum în era rezumatelor pe wiki?) nu poate face excepţie de la regulă. Trebuie să înghită fără să mestece, să ia o pauză de cultură ca o pauză de ţigară, sfâşiat între demonul spiritualităţii şi demonul utilului.

Nu merge aşa. Refuz să fiu păcălită. Cărţile care exclud necesitatea recitirii mă dezamăgesc. Mă întorc la realismul magic pe care Sepulveda sustine că-l depăşeşte. Să nu confundăm foiletoanele cu romanele, şi nici destinul tragic, sau jurnalismul, sau activităţile Greenpeace cu marea literatură.