Ziua schimbării apelor - final

Prima dată când am citit povestea, mi-am închipuit că personajul e un erou. Căci ce poate fi mai nobil decât să-ţi păstrezi luciditatea când toţi în jurul tău înnebunesc? Dar dacă întradevăr au înnebunit cu toţii, cât mai valorează luciditatea ta?

O altă poveste, care ascunde răspunsul. Un ţăran întâlneşte un dregător alungat de la curte. M-au gonit, spune acesta, pentru că într-o lume tulbure, doar eu mă păstrasem curat.
Şi acum eşti fericit? îl înteabă ţăranul.
Nu, cum să fiu fercit? Duc o viaţă plină de lipsuri, dar n-am să mă cobor niciodată atît de jos încât să mă mânjesc cu pulberea şi murdăria lumii.
Ţăranul a ridicat din umeri. Dacă apa râului este curată, a spus el, am să-mi spăl în ea pălăria. Dacă este murdară, îmi voi spăla picioarele.

...iar morala este... deschisă spre interpretare. Dar ce rost are sa învinuieşti circumstanţele care te-au dus undeva anume, în loc să descoperi cum le poţi folosi în favoarea ta? Şi ce rost are să lupţi împotriva curentului, când curgerea apei te-ar putea purta spre linişte şi fericire?

Ziua schimbării apelor -mai departe

Personajul nostru a avut dreptate în credinţa lui. După seceta pustiitoare, din cer a căzut o apă nouă, şi toţi care au băut din ea au înnebunit.
Trebuie să menţionez aici ilustraţiile lui Frederic Clement din Le Luthier de Venice. M-au impresionat, acum zece ani când le-am descoperit la Mediateca Centrului Cultural Francez. A fost primul pas spre înţelegerea faptului că o ilustraţie trebuie să fie o impresie (în sensul cel mai propriu al cuvântului) şi nu o descriere.

Etape şi evoluţie...

Ziua schimbării apelor

Povestea e mai veche... ilustraţiile sunt mai noi. Aici, eroul nostru aşteptând sfărşitul lumii prin secetă. Ciudat, cu cei ce vestesc apocalipsa o fac cu un fel de satisfacţie, cu egoism şi mândrie. La urma urmelor, numai cel ales îşi poate permite să aştepte, numai el este suficient de bine informat, suficient de pur să se simtă la adăpost şi suficient de credincios ca să-şi închipuie că va supravieţui. De asemenea, este dornic de răzbunare. Credinţa în sfărşitul lumii este dorinţa personală, individuală de răzbunare - nu oricum, ci în virtutea dreptului divin. Este expresia teologică a afirmaţiei infantile "lasă ca vine tata şi vă bate pe toţi".