Unchiul Vania

... la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj.
Pe scurt, jos pălăria.
Pe larg, cam tot ce trebuie spus se găseşte aici.
Şi ce mai poate fi spus urmează acum, perspectiva mea de spectator uşor cinic şi niciodată entuziasmat apriori. Un spectator care a sfârşit prin a fi cucerit.
Nu a fost prima dată când vedeam piesa (la urma urmelor, dacă e să vezi un spectacol jucat într-o limbă străină, precauţia dictează să-ţi fie cât de cât familiar textul). Şi înainte aş fi rezumat-o ca fiind povestea unor oameni care se târăsc prin plictiseală timp de patru acte (recunosc, prezentarea aceasta nu rivalizează nici pe departe cu ceea de pe Wikipedia.ro). Am apreciat jocul actorilor (care făcea subtitrarea aproape inutilă), m-au impresionat decorurile, fiecare un tablou vizual memorabil fără a fi covârşitor (nu ştiu de ce, camera profesorului şi scara interminabilă spre cer? spre noapte? spre ploaie? mi-au amintit de Oraşul copiilor pierduţi), am trăit tensiunea - evocată prin acrobaţii şi (cred că) am înţeles în sfârşit piesa de teatru.
Este o poveste a ratării, a lipsei de bucurie şi, în final, a lipsei totale de speranţă - toate cu atât mai crunte cu cât nu se petrec sub aripa unei tragedii trecute care să le justifice, ci doar sub lumina unui aşa a fost să fie foarte simplu. Personajele sunt nefericite mai ales pentru că nu ştiu cum să fie altfel, îţi joacă fiecare rolul de victimă şi se dizolvă într-o trândăveală melancolică. Dar regizorul merge mai departe, integrând specatatorul în spectacol, aşezându-l pe scenă, întrebându-l, cât din poveste e povestea ta, cât de mult eşti şi tu actor în piesa asta şi ce-ai să faci atunci când cortina se va coborî şi tu ai să te găseşti de partea greşită?
N-am să spun, ratarea (sau irosirea sau bătrâneţea) e o chestie de atitudine, o stare de spirit - pentru că au spus-o americanii de atătea ori pe atâtea postere motivaţionale de culoare bomboanei încât cuvintele şi-au pierdut sensul. Ratarea e o piesă de teatru. Şi n-am să încerc să dau soluţii - pentru cine? pentru personajele din piesă? ar fi naiv - pentru spectatori? ar fi nespus de arogant. În viaţă, ca şi în teatru, nu există cu adevărat soluţii, nici răspunsuri, există numai întrebări şi străfulgerări.

Furtuna

...de William Shakespeare. Numele este o garanţie că lucrurile nu sunt ceea ce par la prima lectură. Sau la a doua lectură. Sau de acum într-o sută de ani, când îl vom reciti şi ni se va părea că tot despre noi vorbeşte. Piesa de teatru Furtuna mi-a ieşit în cale în copilărie şi m-a urmărit până în anii de facultate (întâi, ca un fel de basm, cu zâne şi zmei, apoi ca o piesă de teatru cu păpuşi de ceară, şi tot aşa, pas cu pas, până la Prospero's Books a lui Peter Greenaway). Aşa cum o înţeleg eu, Furtuna este povestea unui intelectual care-şi închipuie că poate manipula, prin metaforică magie, lumea. Şi are dreptate, iar satisfacţia sa dăinuie până la finalul piesei. Abia atunci înţelege că a fost tot timpul singur, că nu există alte personaje şi că el este insula.

Richard al III-lea

...sau cronica unei experienţe subiective.

Vorbesc despre Richard al III-lea, de William Shakespeare, în regia lui Tompa Gabor. Am văzut piesa titrată, aşadar dimensiunii postmoderniste a regiei i s-a suprapus propria mea receptare fragmentată. Dar necesitatea decodărilor simultane pare să fie o cerinţă a secolului în care trăim, deci măcar aici aveam antrenament.

Textul a fost scris în perioada în care barocul desăvârşea înlocuirea perspectivei dogmatice raţional-divine cu cea individuală, sentimentală şi angoasată. Problema conducătorului, a liderului politic e tratată adesea de Shakespeare, dar niciodată cu atâta cruzime ca în Richard al III-lea. Decorul piesei întruchipează un muzeu al orori, al crimei, o metaforă deloc transparentă pentru Istorie. Personajele pozitive lipsesc cu desăvârşire, iar monarhul luminat nu există nici măcar la nivel de posibilitate. Femeile si copiii nu există nici ei (decât cu valoare de semn sau ca voce a justiţiei divine, ale cărei blesteme - eficiente - nu schimbă de fapt nimic). Marile seducătoare sunt Puterea şi Moartea. Şi Televiziunea (sau Mass-media). Am apreciat interpretarea postmodernă, jocul video şi referirile la starea de fapt contemporană. Richard acceptă umil încoronarea în cadrul unei emisiuni televizate regizate pentru prostime, atacul inamicilor este transmis in direct, simultan, pe toate canalele şi în final avem imaginea "stadionică" a noului conducător -ras în cap, ochelari de soare, lanţ cu cruce. Lăsaţi orice speranţă, voi ce intraţi aici.

În final - un singur regret. Aducerea în contemporaneitate se face mai degrabă raţional decât intuitiv-empatic. Sunt impresionată, înţeleg, provocarea intelectuală mă încântă. Dar nu mă seduce. Poate că, din perspectiva mea de cetăţean al apocalipsei, e greu să mă mişte teatrul ticăloşiei umane. Îl contemplu, îl analizez, mă prefac scandalizată, dar în fapt singura mea reacţie e de indiferenţă. E tot ce poate să facă sistemul meu de autoprotecţie.