Păsărarul - povestea poveştii

În castelul din Lăzarea există o tabără de artă şi un muzeu de păsări împăiate (si o sală a cavalerilor, expoziţii de pictură şi grafică, o casă a domniţelor, o capelă, două turnuri, o grădină cu sculpturi si şopârle... dar deocamdată toate acestea nu au loc în poveste). Păsările sunt ciudate, nemişcate. Umbrele aruncate de ele pe pereţi par singurele lucruri vii şi ameninţătore din încăpere.

Şi atunci începi să te intrebi, dacă toate acestea sunt o metaforă, cum poate fi ea tradusă? În imagini, mai degrabă decât în cuvinte, doarece cuvintele sunt la fel de vii ca şi păsările astea împăiate, au tot atâta putere de a zbura. Aşa a început povestea Păsărarului.

Păsărarul - povestea continuă

O oglindă e un dialog - care începe de obicei cu o interogaţie - cine sunt? Eşti o pasăre de pradă, o pasăre cântătoare, păsărarul sau toate trei deodată, răspunsul nu e important. Întrebarea e retorică.

Păsărarul

Un călător, un aparat de fotografiat şi un jurnal imaginar. Pentru că dacă ochiul e o capcană, atunci lumea cade prizonieră. Şi o dată un lucru, un animal sau un om văzut, te va însoţi pentru totdeauna, va deveni al tău fără ca măcar să bănuiască, fără să se poată împotrivi.

Ştiţi despre ce vreau să vă vorbesc azi?

...întreabă Nastratin Hogea de la pupitrul său de predicator (dar cât de bine se potriveşte întrebarea în orice discurs).
-Nu, răspund credincioşii.
-Ei bine, zice Nastratin, sunteţi nişte proşti, nu meritaţi să vă spun nimic.
Şi pleacă.
-Ştiţi despre ce vreau să vă vorbesc azi? întreabă Nastratin a doua zi.
Credincioşii, care nu erau chiar proşti, răspund:
-Da, ştim!
-Bine, zice Nastratin, atunci nu vă mai spun nimic.
Şi pleacă.
A treia zi:
-Ştiţi despre ce vreau să vă vorbesc azi?
Credincioşii, care între timp făcuseră un plan, răspund jumătate da, jumătate nu.
-Ei bine, zice Nastratin, cei care ştiu să le spună celor care nu ştiu.

Ce e interesant la poveştile lui Nastratin Hogea e că nu se termină niciodată acolo unde crezi tu că s-ar cuveni să se încheie. Ce e mai interesant e că nu sunt niciodată ceea ce par - un soi de bancuri demodate, dar totuşi amuzante. Dar despre cum se aplică povestea în contextul postmodern, mass-media and talkshow included... ei bine, aceia dintre voi care ştiu să le explice acelora care nu ştiu!

Nastratin Hogea

Într-o noapte furtunoasă lui Nastratin i se pare că ar fi intrat cineva în curte. Ia repede făcăleţul, iese afară şi, prin întuneric, îl cimăgeşte pe hoţ pănă acesta cade lat. A doua zi, eroul nostru îşi dă seama că se luptase cu frânghia de rufe şi că îşi făcuse ferfeliţă cea mai bună cămaşă. Mare noroc, gândeşte el, că n-am fost îmbrăcat în cămaşa aia azi-noapte, că nu m-aş mai fi putut ridica din pat o săptămână...

Ilustraţie în creion şi acril alb, "all hail Photoshop" pe deasupra.

Pâinea din vis

E o poveste pe care am citit-o cred într-o sută de variante. Un evreu, un creştin şi un musulman călătoresc împreună. Uneori, sunt pur şi simplu trei drumeţi. Intr-o seară, îşi dau seama că din toate merindele lor nu a mai rămas decît o pâine (sau o halva) (sau, în varianta vânătorească, o potârniche). Dintr-atâta nu se vor sătura toţi trei, aşa că fac o învoială: cel care va visa cel mai frumos vis, acela va primi toată mâncarea. A doua zi, evreul spune: A venit la mine Moise, m-a dus în zbor la muntele Sinai, am văzut îngeri, am văzut lucruri nemaivăzute, am mâncat tot felul de bucate. Creştinul spune: La mine a venit Isus, m-a dus în rai, nici nu pot povesti cât de frumos a fost, am ospătat din cele mai alese mâncăruri. Musulmanul spune: La mine a venit Mahomed. Mi-a zis, uite evreul e cu Moise la muntele Sinai, creştinul e în rai, amândoi se ghiftuiesc, ia du-te tu si mănîncă pâinea. Şi aşa am făcut.

Sau, cel de-al treilea călător povesteşte în detaliu cum avisat că mănâncă pâinea. Ceea ce se dovedeşte că a şi făcut... Sau le spune pur şi simplu, eu nu am domit de loc, nu am visat nimic, eu m-am dus şi am mâncat.

Şi care e morala poveştii? Cine ştie...

Iar aici avem actorii, fiecare în dublă ipostază.

Magnus

...sau Veronica se pregăteşte să moară (şi nimeni nu are nimic împotrivă)

Magnus e un film de Kadri Kõusaar (26 de ani, regizoare) -primul film estonian selectat la Cannes (Un certain regard). E, în acelaşi timp, povestea unei tânăr care vrea să se sinucidă. Mesajul e asemănător cu acela din It's all about love, al lui Thomas Vinterberg: se moare din lipsă de iubire. Copil, suferind de o boală de plămâni, Magnus învaţă să trişeze moartea prin jocuri (dacă fac cinci genoflexiuni, n-am să mor azi). Tânăr, se foloseşte de aceleaşi jocuri ca să o atragă. Şi asta pentru că nu reuşeşte să iubescă şi nu se simte iubit (părinţii, divorţaţi, mama, isterică cu iubiţi pasageri, tatăl, iubitor de viaţă, droguri şi petreceri). Tot filmul (uşor plictisitor, pentru că deznodământul e previzibil) se concentrează pe imposibilitatea comunicării între tată şi fiu; primul încearcă, dar nu foarte tare, să-i trezească celui de-al doilea cheful de viaţă (secvenţele amintesc oarecum de Blow al lui Ted Demme). Şi în final, Magnus anunţă că e ziua potrivită (dacă pasărea se opreşte din cântat, am să mor azi) şi dispare în pădure, în timp ce tatăl rămâne, îndurerat dar resemnat la marginea luminişului.
Despre ce e filmul acesta? Despre tinerii care sunt pe cale de dispariţie din cauza neputinţei lor de a se integra/adapta în societate? Despre umanitatea care a pierdut sensul noţiunii de părinte? Despre cei din Europa de Est care fac filme mai mişto (şi mai artistice, şi mai profunde etc) decât cei din vest?(Eu una nu m-am putut gândi decât la un singur lucru, ce urâte pot să fie blocurile, cum să nu te deprime cumplit...)
Filmul - pe care începutul îl anunţa inspirat din fapte reale - se încheie cu un fel de mărturisire(în cheie destul de lejeră) a tatălui şi cu revelaţia că, dintre toţi, acesta nu era un actor, ci chiar părintele unui tânăr sinucigaj(termenul e dur - avem mai mult de-a face cu o dispariţie, cu o descindere în neant decât cu o sinucidere macabră, bună pentru ştirile de la ora cinci). E o încheiere oarecum revoltătoare (filmul e interzis în Estonia din cauza implicării actorului-tată), brutală şi care sparge magia cinematografiei. În mod straniu, pentru mine a fost încheierea care a salvat filmul, l-a transformat din artă în manifest. Ce fel de manifest? Poate unul pentru încercarea de a realiza comunicarea, conexiunea, legătura între fiinţele umane.

.

...da, da, e TIFF-ul la Cluj...