Conform legendei, întrebarea care a pus totul în mişcare a fost "de ce?". Asta dacă vrem să fim superficiali, pentru că întrebarea adevărată a fost "în ce scop?"
Iar aici e momentul în care tragem aer în piept şi recunoaştem că arta e inutilă. Cu desăvârşire. Nici măcar nu are dimensiunea adictivă - deci nici potenţialul comercial - a muzicii. Arta nu slujeşte la nimic, deci hai să aruncăm pe geam cărţoaiele pline de cuvinte presum poiesis, hermeneutică şi reificare. Pentru că toate aceste cuvinte, toate aceste scrieri şi orele nesfârşite petrecute în amfiteatre nu fac decât să întărească, decât să certifice, prin simpla nevoie de a fi fost scrise, adevărul definitiv: arta e sinonimă cu inutilitatea. Cum ai putea să-i explici unui marţian valoarea unei bucăţi de stofă acoperită cu cărămidă pisată şi ulei de in? Asta fără să atingi subiecte expirate din punct de vedere verbal, ca nemurirea sufletului şi paloarea delicată a sensibilităţii artistice.
Pauză de tras aer în piept. La urma urmelor, simplul gest de a pune o întrebare nu înseamnă neapărat că întrebarea e bună. Ce-i cu credinţa asta naivă că toate trebuie să fie utile, credinţa în Dumnezeul cu job de mecanic sau de arhitect pe buget redus? Păi, ce să fie, mascheză şi ea cum poate faptul că ne ascundem după paravanul utilităţii ca scop al umanităţii în general, pentru ca umanitatea în particular să-şi poată vedea de treabă. Să-şi poată urma scopul suprem, acela al escapismului - în virtual, în sexual, în religie, în ce-o fi să fie. Goana după clipa de extaz.
Arta e un răspuns.
Care era întrebarea?
Iar aici e momentul în care tragem aer în piept şi recunoaştem că arta e inutilă. Cu desăvârşire. Nici măcar nu are dimensiunea adictivă - deci nici potenţialul comercial - a muzicii. Arta nu slujeşte la nimic, deci hai să aruncăm pe geam cărţoaiele pline de cuvinte presum poiesis, hermeneutică şi reificare. Pentru că toate aceste cuvinte, toate aceste scrieri şi orele nesfârşite petrecute în amfiteatre nu fac decât să întărească, decât să certifice, prin simpla nevoie de a fi fost scrise, adevărul definitiv: arta e sinonimă cu inutilitatea. Cum ai putea să-i explici unui marţian valoarea unei bucăţi de stofă acoperită cu cărămidă pisată şi ulei de in? Asta fără să atingi subiecte expirate din punct de vedere verbal, ca nemurirea sufletului şi paloarea delicată a sensibilităţii artistice.
Pauză de tras aer în piept. La urma urmelor, simplul gest de a pune o întrebare nu înseamnă neapărat că întrebarea e bună. Ce-i cu credinţa asta naivă că toate trebuie să fie utile, credinţa în Dumnezeul cu job de mecanic sau de arhitect pe buget redus? Păi, ce să fie, mascheză şi ea cum poate faptul că ne ascundem după paravanul utilităţii ca scop al umanităţii în general, pentru ca umanitatea în particular să-şi poată vedea de treabă. Să-şi poată urma scopul suprem, acela al escapismului - în virtual, în sexual, în religie, în ce-o fi să fie. Goana după clipa de extaz.
Arta e un răspuns.
Care era întrebarea?
O oglindă e un dialog - care începe de obicei cu o interogaţie - cine sunt? Eşti o pasăre de pradă, o pasăre cântătoare, păsărarul sau toate trei deodată, răspunsul nu e important. Întrebarea e retorică. 
Un călător, un aparat de fotografiat şi un jurnal imaginar. Pentru că dacă ochiul e o capcană, atunci lumea cade prizonieră. Şi o dată un lucru, un animal sau un om văzut, te va însoţi pentru totdeauna, va deveni al tău fără ca măcar să bănuiască, fără să se poată împotrivi.