12 January, 2010

Oamenii cărţii

De la încept, recunosc că nu am citit cinstit decât trei capitole din Oamenii Cărţii de Geraldine Brooks- anume primele două şi ultimul. Restul le-am frunzărit doar, destul de dezamăgită. Şi am mai citit, cu respect, cuvintele de final ale autoarei, în care detaliază realizarea documentării. Dar puterea de a scrie, sprijinită de abilităţi de jurnalist (premiul Pulitzer), laolaltă cu cea mai asiduă documentare din lume nu sunt suficiente pentru a face literatură bună, pentru a scrie un roman captivant. Una peste alta, Oamenii Cărţii este o carte seacă şi segmentată, care nu reuşeşte să fie surpinzătoare.
Nici o lege nu interzice să ai în acelaşi roman o australiancă expertă în cărţi rare, în conflict cu mama neurochirurg, care mamă a fost în tinereţe îndrăgostită în secret de un pictor evreu care a murit de o tumoare la ochi, care este tatăl protagonistei despre care aceasta nu ştie nimic, plus războiul din Iugoslavia, plus un expert în cărţi rare membru al unităţilor de elită evreieşti, plus un director musulman de muzeu cu un copil în comă, plus Inchiziţia Catolică, plus ghetourile evreieşti din Veneţia pe la 1600, plus carnavalul din aceeaşi Veneţie, plus naziştii, Holocaustul, plus o tânără maură vândută ca sclavă, violată şi devenită iubita soţiei creştine a emirului, sclavă care pictează manuscrise evreieşti în Spania secolului XV. Staţi, că nu am terminat. Undeva mai intră rezistenţa în munţi şi convorbirile telefonice din Viena secolului XIX, Israelul din zilele noastre şi cred ca şi o bucată din Sahara. A, şi romanul se învârte în jurul hagadei din Sarajevo, un manuscrie preţios.
Poate că există pe lume autori care să scoată la liman aşa o încrengătură de istorii - la urma urmelor, Dicţionarul Khazar al lui Milorad Pavic tratează cam aceleaşi subiect, cam pe aceeaşi distanţă în timp, poate cu şi mai multe ramificaţii narative. Dar principalul păcat al romanului Geraldinei Brooks e faptul că a fost scris de un occidental (şi mă refer la mentalitate). Îi lipseşte cu desăvârşire poezia, trăirea autentică, profundă (toate personajele par actori de seriale - nu joacă prost, dar nici bine nu joacă). La sârbul Pavic, dacă plouă, apăi simţi apa prin haine. La Brooks, dacă plouă, te simţi ca în faţa unui ecran de televizor şi aştepţi cuminte ca unul sau mai multe clişee asociate cinematografic cu ploaia să-şi facă apariţia. Autoarea comunică, dar nu istoriseşte, şi pentru a comunica alege soluţii facile, universal accesibile şi cumplit de plicticoase. Literatura fast-food pentru intelectuali. Totul se dă, nimic nu rămâne ascuns, timpul e preţios şi cititorul nu trebuie obosit cu subtilităţi.
Păcat. Povestea unei cărţi rare, unui manuscris ebraic pictat, urmărită simultan diacronic şi sincronic, o poveste parte adevăr, parte ficţiune... ei bine, putea fi o poveste nemaipomenită.

No comments: