Langwidere... ilustraţii pentru nivelul 2

Nu prea poţi vorbi despre frumuseţea feminină şi să rămâi "politicaly correct". Cert, femeia modernă trebuie să fie independentă, inteligentă şi încrezătoare. Iar dacă e blondă, slabă şi cu sănii mari e şi mai bine.

Work in progress.

Am un răspuns, am un răspuns.... cine are o întrebare?

Conform legendei, întrebarea care a pus totul în mişcare a fost "de ce?". Asta dacă vrem să fim superficiali, pentru că întrebarea adevărată a fost "în ce scop?"
Iar aici e momentul în care tragem aer în piept şi recunoaştem că arta e inutilă. Cu desăvârşire. Nici măcar nu are dimensiunea adictivă - deci nici potenţialul comercial - a muzicii. Arta nu slujeşte la nimic, deci hai să aruncăm pe geam cărţoaiele pline de cuvinte presum poiesis, hermeneutică şi reificare. Pentru că toate aceste cuvinte, toate aceste scrieri şi orele nesfârşite petrecute în amfiteatre nu fac decât să întărească, decât să certifice, prin simpla nevoie de a fi fost scrise, adevărul definitiv: arta e sinonimă cu inutilitatea. Cum ai putea să-i explici unui marţian valoarea unei bucăţi de stofă acoperită cu cărămidă pisată şi ulei de in? Asta fără să atingi subiecte expirate din punct de vedere verbal, ca nemurirea sufletului şi paloarea delicată a sensibilităţii artistice.
Pauză de tras aer în piept. La urma urmelor, simplul gest de a pune o întrebare nu înseamnă neapărat că întrebarea e bună. Ce-i cu credinţa asta naivă că toate trebuie să fie utile, credinţa în Dumnezeul cu job de mecanic sau de arhitect pe buget redus? Păi, ce să fie, mascheză şi ea cum poate faptul că ne ascundem după paravanul utilităţii ca scop al umanităţii în general, pentru ca umanitatea în particular să-şi poată vedea de treabă. Să-şi poată urma scopul suprem, acela al escapismului - în virtual, în sexual, în religie, în ce-o fi să fie. Goana după clipa de extaz.

Arta e un răspuns.

Care era întrebarea?

Caiet de amintiri

Problema cu mijloacele de stocare electronice este tocmai obiectivitatea lor ...ei bine... electronică. Ori amintirile sunt fluide, subiective, uşor confuze şi pline de un farmec care ţine mai degrabă de legendă decât de istorie. Şi atunci... să ne desenăm amintirile şi desenându-le să le inventăm!

Fără cuvinte

Păsărarul - povestea poveştii

În castelul din Lăzarea există o tabără de artă şi un muzeu de păsări împăiate (si o sală a cavalerilor, expoziţii de pictură şi grafică, o casă a domniţelor, o capelă, două turnuri, o grădină cu sculpturi si şopârle... dar deocamdată toate acestea nu au loc în poveste). Păsările sunt ciudate, nemişcate. Umbrele aruncate de ele pe pereţi par singurele lucruri vii şi ameninţătore din încăpere.

Şi atunci începi să te intrebi, dacă toate acestea sunt o metaforă, cum poate fi ea tradusă? În imagini, mai degrabă decât în cuvinte, doarece cuvintele sunt la fel de vii ca şi păsările astea împăiate, au tot atâta putere de a zbura. Aşa a început povestea Păsărarului.

Păsărarul - povestea continuă

O oglindă e un dialog - care începe de obicei cu o interogaţie - cine sunt? Eşti o pasăre de pradă, o pasăre cântătoare, păsărarul sau toate trei deodată, răspunsul nu e important. Întrebarea e retorică.

Păsărarul

Un călător, un aparat de fotografiat şi un jurnal imaginar. Pentru că dacă ochiul e o capcană, atunci lumea cade prizonieră. Şi o dată un lucru, un animal sau un om văzut, te va însoţi pentru totdeauna, va deveni al tău fără ca măcar să bănuiască, fără să se poată împotrivi.