Ziua schimbării apelor -mai departe

Personajul nostru a avut dreptate în credinţa lui. După seceta pustiitoare, din cer a căzut o apă nouă, şi toţi care au băut din ea au înnebunit.
Trebuie să menţionez aici ilustraţiile lui Frederic Clement din Le Luthier de Venice. M-au impresionat, acum zece ani când le-am descoperit la Mediateca Centrului Cultural Francez. A fost primul pas spre înţelegerea faptului că o ilustraţie trebuie să fie o impresie (în sensul cel mai propriu al cuvântului) şi nu o descriere.

Etape şi evoluţie...

Ziua schimbării apelor

Povestea e mai veche... ilustraţiile sunt mai noi. Aici, eroul nostru aşteptând sfărşitul lumii prin secetă. Ciudat, cu cei ce vestesc apocalipsa o fac cu un fel de satisfacţie, cu egoism şi mândrie. La urma urmelor, numai cel ales îşi poate permite să aştepte, numai el este suficient de bine informat, suficient de pur să se simtă la adăpost şi suficient de credincios ca să-şi închipuie că va supravieţui. De asemenea, este dornic de răzbunare. Credinţa în sfărşitul lumii este dorinţa personală, individuală de răzbunare - nu oricum, ci în virtutea dreptului divin. Este expresia teologică a afirmaţiei infantile "lasă ca vine tata şi vă bate pe toţi".

Bâlciu-n miez de noapte

Polis inseamnă în greacă oraş. De unde si politică, politician, poliţişt, politicos, politeţe.
Politica e un subiect uşor de dezbătut, mai ales pentru că nu trebuie să ştii foarte multe (ce mai, poţi fi cu desăvârşire ignorant) pentru a-ţi forma o opinie. Iar orice opinie se întemeiază în mare parte pe credinţă că există Moş Crăciun. Mai exact, că un grup mic şi dezinteresat lucrează (sau ar trebui să lucreze) pentru binele meu ca individ. Că ar trebui să îmi dea un loc de muncă bine plătit, să îmi dea o pensie uriaşă, o casă mare, o maşină şi un viitor luminos. Şi o caleaşcă, şi patru cai, un vizitiu, o rochie de bal şi o pereche de pantofiori de cleştar. Că de nu... ei bine, o să mă plâng! (o să mă plâng, desigur, prietenilor mei, o să mă plâng suficient de tare ca să par un cetăţean preocupat, dar nu destul de tare să fiu chiar auzit, la urma urmelor nu se ştie niciodată şi 50 de ani de comunism ne-au învăţat să fim precauţi).
Dar dacă te apuci să sapi, dacă treci de partea cu para mălăiaţă şi gura lui nătăfleaţă, ajungi la o altă credinţă, aceea că e totul foarte complicat, că e acolo "sus" o adevărată maşinărie, care analizează şi complotează şi calculează la un nivel la care omul obişnuit nici nu poate visa să ajungă (adevărul e că această credinţă există relativ la orice domeniu şi se întemeiază pe nevoia noastră de magie - doar nu vrei să afli că o operaţie medicală înseamnă măcelărie şi croitorie, sau că instoria glorioasă a neamului se compune din trei cioburi şi un munte de dat cu părerea).
Şi dacă ai răbdare (şi discuţia nu deviază spre alte subiecte, cum ar fi vremea sau meciul) descoperi că de fapt, totul porneşte de la paravanul cu iluzii (cuvântul caraghios vine de la karaghioz - teatru de umbre în turcă) interpus între individ şi lume. Paravanul cu iluzii, butoane şi telecomandă. Despre care e absurd să susţii că te manipulează, că te dezinformează şi că te tâmpeşte, câtă vreme mâna de pe telecomandă e a ta.

Bâlciu-n miez de noapte (din Ultima Licornă a lui Peter Beagle) e locul unde oamenii vin să vadă dragonul şi satirul şi manticorul (un crocodil, o maimuţă şi un leu - dar ce nu face un strop de magie şi mai ales nevoia acută de a vedea ceea ce nu este).

Lecturi subiective - Citadela

Orice lectură este o apropriere. Cărţile pe care le-am citit sunt/devin ale mele, deoarece sunt rezultatul unui context, cine eram, ce amintiri adunasem şi care era sistemul meu (evident efemer) de credinţe. În continuare - despre Citadela lui Saint-Ex, aşa cum am citi-o eu prima dată.
Antoine de Saint-Exupery era francez şi pilot şi a scris Micul Prinţ (carte pe care Carlo Frabetti o exilează în cercul al şaptelea al iadului, pentru violenţă - anume îi îndeamnă pe copii la sinucidere. Ceea ce dovedeşte o dublă eroare, Micul Prinţ nu e o carte pentru copii, e despre copilărie, ceea ce e cu totul şi cu totul altceva, doi, dacă citeşti şi ţi se pare că e despre un copil care se sinucide cu ajutorul unui şarpe, ai cam ratat cartea. E ca şi cum ai spune că Bătrânul şi marea e despre un pescar ratat).
Revenind la Saint-Ex, cam atât ştiam eu despre el când am început să ciesc Citadela. Ediţia mea nu avea nici prefaţă, nici postfaţă, începea pe a doua pagina şi se termina pe ultima. Şi era despre - ei bine, nu sunt foarte sigură despre ce era, iar sentimentul de mister e cel mai frumos cadou pe care mi l-a oferit.
Scrisă la persoana întâi, se înfăţişează ca o culegere de cugetări, scrisă de un rege/împărat/conducător al unui popor din deşert. Am găsit poveşti misterioase, despre deşert şi caravane, despre duşmani şi iscoade, despre războaie, oraşe şi grădinari. Am găsit jumătăţi de poveşti, personaje simbolice, geometri şi vulpi de deşert. Dacă e o carte cu sfaturi pentru lideri, dacă e un soi de Evanghelie după Iisus (într-un sens distilat şi foarte simbolic), dacă e o continuare la Micul Prinţ, dacă e un caiet de însemnări al autorului - nu contează.
Şi nu mă interesează. Uneori e frumos să contempli de la distanţă, superficial poate, dar fără să-ţi baţi capul cu anatomia hermeneutică. Uneori aproprierea şi memorarea subiectivă a lucrurilor care ţi-au făcut plăcere, a cioburilor cu pontenţial, a frazelor scrise pe limba ta, toate acestea sunt mult mai importante - cuvântul nu e bun, e mult prea serios - plăcute. E plăcerea unui colecţionar de la 1700, nu a omului de ştiinţă, e plăcerea acumulărilor cvasi-arbitrare, e plăcerea comorii de nimicuri.

Asta a fost prima lectură. A doua lectură... ei bine... nu am mai avut răbdare. Eram altcineva, furasem ce era de furat, şi între timp aflasem destule despre viaţa autorului ca să traduc totul în nuanţe autobiografice.

Langwidere

Şi povestea continuă...

Langwidere... ilustraţii pentru nivelul 2

Nu prea poţi vorbi despre frumuseţea feminină şi să rămâi "politicaly correct". Cert, femeia modernă trebuie să fie independentă, inteligentă şi încrezătoare. Iar dacă e blondă, slabă şi cu sănii mari e şi mai bine.

Work in progress.

Am un răspuns, am un răspuns.... cine are o întrebare?

Conform legendei, întrebarea care a pus totul în mişcare a fost "de ce?". Asta dacă vrem să fim superficiali, pentru că întrebarea adevărată a fost "în ce scop?"
Iar aici e momentul în care tragem aer în piept şi recunoaştem că arta e inutilă. Cu desăvârşire. Nici măcar nu are dimensiunea adictivă - deci nici potenţialul comercial - a muzicii. Arta nu slujeşte la nimic, deci hai să aruncăm pe geam cărţoaiele pline de cuvinte presum poiesis, hermeneutică şi reificare. Pentru că toate aceste cuvinte, toate aceste scrieri şi orele nesfârşite petrecute în amfiteatre nu fac decât să întărească, decât să certifice, prin simpla nevoie de a fi fost scrise, adevărul definitiv: arta e sinonimă cu inutilitatea. Cum ai putea să-i explici unui marţian valoarea unei bucăţi de stofă acoperită cu cărămidă pisată şi ulei de in? Asta fără să atingi subiecte expirate din punct de vedere verbal, ca nemurirea sufletului şi paloarea delicată a sensibilităţii artistice.
Pauză de tras aer în piept. La urma urmelor, simplul gest de a pune o întrebare nu înseamnă neapărat că întrebarea e bună. Ce-i cu credinţa asta naivă că toate trebuie să fie utile, credinţa în Dumnezeul cu job de mecanic sau de arhitect pe buget redus? Păi, ce să fie, mascheză şi ea cum poate faptul că ne ascundem după paravanul utilităţii ca scop al umanităţii în general, pentru ca umanitatea în particular să-şi poată vedea de treabă. Să-şi poată urma scopul suprem, acela al escapismului - în virtual, în sexual, în religie, în ce-o fi să fie. Goana după clipa de extaz.

Arta e un răspuns.

Care era întrebarea?