Prinţesa Langwiedre... mai departe

Schiţe... şi studii de expresie. Şi o uşoară urmă de disney vilain...

Expoziţie în Qvo Vadis

Qvo Vadis fiind o cafenea din Cluj-Napoca, strada Eminescu, numărul 13. Expoziţia fiind de gravură (aqvaforte, litografie, linogravură şi ac rece). Vinovaţii fiind eu, Ileana, Silvana Rusan, Dana Matei şi Iulia Rob. Vernisajul - unde nu se va prea vorbi, toh toh, dar se va bea prieteneşte cafea - va avea loc marţi, 24 februarie, teoretic de la 4, practic între 3 si 5 jumătate...

Despre artă şi alţi demoni

Eu nu cred în artă. Iar termenul de artist mi se pare puţin hilar, puţin ironic. Despre termenul de artistă nici n-are rost să vorbim. Nu mă refer acum la rezultatul acumulărilor informaţionale, nu cursurile de istoria artelor au sădit în mine această neîncredere. Atitudinea se leagă pur şi simplu de felul meu de a fi. Termenul de artist presupune, dincolo de familia de cuvinte, existenţa unui sistem; când spui artist spui: galerie, proiect, muzeu, curator, vernisaj. Spui, nu foarte voalat, carieră, necesitatea de a te a firma, de a ajunge. La urma urmelor, producţia de artă, la modul cel mai mundan cu putinţă, se bazează pe balansarea cererii şi a ofertei, pe strategii de piaţă, pe atribuirea de valoare, după un sistem arbitrar, unor obiecte absolut inutile, frumoase sau nu, după cum o dictează regulile jocului, reguli scrise de contextul social, istoric etc. La urma urmelor argumentul necesităţii spirituale mi se pare absolut ridicol în momentul în care contemplu maşina de făcut rahat (Delvoye) şi mai ales în momentul în care-i văd preţul (şi sistemul de vânzare crescut în jurul ei).
Să ne înţelegem: ne aflăm în faţa unei industrii. Ştim cu toţii că arta adevărată nu e un tablou pe pereţii burghezului. O nu. Arta cea adevărată e un produs destinat exclusiv elitelor – hai să nu ne prefacem că Warhol lucra pentru americanul de rând. Şi hai să recunoaştem că discursul vinde arta şi nu altceva. La târgul de sfârşit de săptămână, cel care-şi lăuda marfa cel mai tare câştiga. Brandul vinde mai bine decât calitatea – experienţa eşecului New Coke ne-a înfăţat o lecţie importantă despre umanitate şi snobism.
Artişti, terminaţi cu abureala – arta n-are nimic de-a face cu aurora boreală a sufletului vostru delicat. Niciodată n-a avut (şi atunci când a avut, s-a murit de foame). Renaşterea nu a fost despre Leonardo, a fost despre gloria şi opulenţa numeroşilor mecena italieni. Un tablou votiv, un portret, un plafon erau echivalentul contemporan al merţanelor. Barocul nu a fost despre tenebrele lui Caravagios, a fost despre dominaţia politică a Bisericii Catolice. Şi tot aşa până în zilele noastre. Pollok a devenit celebru din cauza Războiului rece. A fost un produs al CIA, dacă vă plac filmele despre conspiraţii.
De aici, o oarecare doză de disperare. O oarecare necesitate a artistului de a scuipa în faţă sistemul – imposibil, fraţilor, im-po-si-bil. E o no-win-situation (nema-câştig-situaţie, n.tr). Pentru că dacă vrei sa te revolţi şi chiar reuşeşti, foarte bine, vei fi un ilustru necunoscut. Căci dacă devi faimos, ei bine, n-ai reuşit. Ai fost asimilat. Resistance is futile (rezistenţa e inutilă, semnat Borgul, n.tr.). Iar sistemul are o capacitate de asimilare colosală, în măsura în care există o argumentare. Jegul (în sensul său de dictionar, fără nici un fel de semnificaţie pejorativă)) se poate vinde foarte bine. Doar e aftermark-ul (după-urma, n.tr.) unui work-in-progress (lucru-în-progres, n.tr.). De fapt, nici nu mai e nevoie de artişti. Doar de Avocaţi, care, înzestraţi cu retorica necesară, să arate arbitrat cu degetul câte ceva şi să-l numescă (aşa cum numeşte regina cavalerii) ARTĂ.

Prinţesa Langwidere

Nu mai ştiu câţi ani aveam când am dat peste Vrăjitorul din Oz de Frank Baum, ediţia ilustrată de Maria Ruxandra Matia. Eram oricum, foarte mică. Şi impresia a fost de neşters. Mai apoi am găsit, la aceeaşi editură (Publi Partner 1992... ce vremuri... ehe), conutinuarea: Ozma din Oz. Era într-un moment trecător şi nu am citit decât un capitol... Capetele prinţesei Langwidere. Peste ani, povestea femeii care-şi schimba capetele ca pe haine s-a întors să mă bântuie... iată primele ilustraţii.

Furtuna

...de William Shakespeare. Numele este o garanţie că lucrurile nu sunt ceea ce par la prima lectură. Sau la a doua lectură. Sau de acum într-o sută de ani, când îl vom reciti şi ni se va părea că tot despre noi vorbeşte. Piesa de teatru Furtuna mi-a ieşit în cale în copilărie şi m-a urmărit până în anii de facultate (întâi, ca un fel de basm, cu zâne şi zmei, apoi ca o piesă de teatru cu păpuşi de ceară, şi tot aşa, pas cu pas, până la Prospero's Books a lui Peter Greenaway). Aşa cum o înţeleg eu, Furtuna este povestea unui intelectual care-şi închipuie că poate manipula, prin metaforică magie, lumea. Şi are dreptate, iar satisfacţia sa dăinuie până la finalul piesei. Abia atunci înţelege că a fost tot timpul singur, că nu există alte personaje şi că el este insula.

Ziduri si amintiri

Vara asta am schimbat tapetul. Iar eu şi sora mea am profitat de ziua unică în care pereţii au fost dezgoliţi şi ne-am îndeplinit un vis din copilărie - i-am umplut cu desene. Culoarul a fost transformat într-un muzeu al amintirilor nostre. Şi, exact ca amintirile, desenele sunt acum nevăzute, ascunse sub tapet, dar totuşi prezente şi imposibil de şters. La fel ca şi locul înfăţişat de gravură, o pagină din jurnalul imaginar al călătorului pierdut printre propriile sale gânduri.

Borges sau neîncercarea labirintului

Revin din când în când la Borges plină de speranţă. Îl părăsesc de fiecare dată dezamăgită. Cum el e "cineva" iar eu sunt "oareşcine", bănuiesc că vina imi aparţine. Dar scrierile lui mi se par... lipsite de necesitatea de a fi scrise. Până şi faimoasele povestiri atât de postmoderniste, imaginea hărţii unu la unu, legendarele biblioteci sau atacul fiinţelor din oglindă, toate mi se par idei brute, neînfrumuseţate, idei in pielea goală, rezumate de povestiri fantastice. Am de-a face cu hapuri, nu cu elexiruri. Cartea fiinţelor imaginare, scrisă împreună cu Margarita Gue, este un exemplu perfect. Nu i-am înţeles miza, pentru că dacă e un dicţionar, e superficial, dacă e o lucrare beletristică, e prea seacă şi cu documentarea la vedere, iar dacă e o simplă culegere de subiectivă de informaţie, tirania lui de ce devine apăsătoare. La fel, istoria ticăloşiei umane, care mi-a apărut ca o estetizare discretă a unor subiectelor de tabloid antic. Mă doare acut lipsa unei misterioase poveşti literare cu adevărat fantastice. O metaforă frimiturică ici colo nu spală pagini de deşert.

Într-o oarecare măsură, Borges este ca negustrorul de piersici din povestea lui Nastratin Hogea, care-si mănâncă fructele in faţa cumpărătorilor, pentru a le vinde sâmburii. Într-una din povestiri, întorcându-se la casa unchiului său, modificată după cerinţele unui misterios nou locatar, naratorul simte nevoia să viseze Labirintul şi Minotaurul. Poate că, pentru mine, Borges explică prea mult. Satisfacţia lecturii nu derivă din înţelegere şi decodificare, ci din plăcerea de a sălajlui în teritoriul misterios al negocierii sensului, al întrezăririi şi bănuielii, iar nu al certitudinii.