Un Palat Bun de Distrus

Gianni Rodari este un scriitor italian destul de puţin cunoscut. Este de asemenea, zice-se, cel mai important autor pentru copii al secolului XX din Italia. "Gramatica Fanteziei" este un manual de "făcut poveşti", instructiv , didactic şi... infinit mai interesant decât celelalte scrieri ale sale. Pentru că există un motiv în spatele anonimatului în care s-a scufundat Gianni Rodari.
Vă amintiţi Aventurile lui Cepelică? El a scris-o. Şi dacă vi-o amintiţi ca pe un suvenir nostalgic al copilăriei, nu care cumva să o recitiţi, nu veţi face decât să-i pângăriţi amintirea. Pentru că este un naiv manifest al comunismului pentru copii, una dintre cărţile în care cei bogaţi sunt neapărat răi şi cei săraci sunt neapărat buni. Desigur, acest argument vine din partea unui adult şi mai vine şi din partea unui est-european, care a văzut, fie şi retrospectiv, eşecul poveştii.
Dar comunismul nu este principala acuză împotriva autorului italian. De fapt, e doar o notă de margine, o observaţie în treacăt. Principala problemă este că poveştile lui nu miros a poveşti, se îneacă la început şi nu reuşesc să mai iasă la suprafaţă să prezinte un final satisfăcător. Poveştile lui sunt ca o ecuaţie matematică: cineva face ceva. Copii provoacă mari distrugeri în oraş, aşadar primarul construieşte un palat sortit de la bun început demolării. Copii dau năvală, fac totul praf, după care, epuizaţi, devin cuminţi. Şi da, desigur, poţi face gimnastică hermeneutică vorbind de manifestul futurist... dar tot ce poţi spune despre poveste e "mde".
Şi asta pentru că secretul unui povestitor adevărat e că nu-există-poveşti-noi. Nu poţi inventa poveşti pentru copii, poveştile nu au fost niciodată făcute "pentru copii", într-o exprimare în care aceştia sunt un pic prostuţi şi trebuie să le îndrugi vrute şi nevrute numai să tacă. Poveştile au fost totdeuna traduceri ale adevărurilor inexprimabile şi sămânţa aceasta de neînţeles, gramul de nelinişte, întunericul aproape îmblânzit, asta face poveştile frumoase. Albă ca Zăpada şi sicriul ei de cleştar, Frumoasa Adormită şi şi somnul ei de o sută de ani, Cenusăreasa şi cenuşa - sunt despre prinţese şi prinţi, dar mai adânc sunt despre moarte. De fetiţa cu Scufiţă Roşie nici nu mai vorbim. Şi marele secret e că nu ai nevoie să ţi le interpreteze nimeni, ba chiar nici nu e nevoie să le întelegi - sâmburele seret există şi existenţa lui e suficientă. Aşa cum morala nu are decât să existe, poveştile cu morală sunt educative, dar moralele cu poveşti sunt cel mai plictisitor lucru de pe lume.

Aici, etapele în care a fost realizată ilustraţia, simulări pe calculator included.

Bandă desenată...

... în franceză, pe 30joursdebd. Şi iată planşele pe care le-am trimis în lunile noiembrie, octombrie, septembrie . Toate poveştile sunt adaptate după versiuni din Cercul Mincinoşilor lui Carriere. În fapt, e vorba de un exerciţiu - descopăr practic diferenţa dintre "a zice" şi "a arăta"; altul este ritmul când spui un banc decât atunci când trebuie să-l desenezi pentru un public aflat departe.

Ziua schimbării apelor - final

Prima dată când am citit povestea, mi-am închipuit că personajul e un erou. Căci ce poate fi mai nobil decât să-ţi păstrezi luciditatea când toţi în jurul tău înnebunesc? Dar dacă întradevăr au înnebunit cu toţii, cât mai valorează luciditatea ta?

O altă poveste, care ascunde răspunsul. Un ţăran întâlneşte un dregător alungat de la curte. M-au gonit, spune acesta, pentru că într-o lume tulbure, doar eu mă păstrasem curat.
Şi acum eşti fericit? îl înteabă ţăranul.
Nu, cum să fiu fercit? Duc o viaţă plină de lipsuri, dar n-am să mă cobor niciodată atît de jos încât să mă mânjesc cu pulberea şi murdăria lumii.
Ţăranul a ridicat din umeri. Dacă apa râului este curată, a spus el, am să-mi spăl în ea pălăria. Dacă este murdară, îmi voi spăla picioarele.

...iar morala este... deschisă spre interpretare. Dar ce rost are sa învinuieşti circumstanţele care te-au dus undeva anume, în loc să descoperi cum le poţi folosi în favoarea ta? Şi ce rost are să lupţi împotriva curentului, când curgerea apei te-ar putea purta spre linişte şi fericire?

Ziua schimbării apelor -mai departe

Personajul nostru a avut dreptate în credinţa lui. După seceta pustiitoare, din cer a căzut o apă nouă, şi toţi care au băut din ea au înnebunit.
Trebuie să menţionez aici ilustraţiile lui Frederic Clement din Le Luthier de Venice. M-au impresionat, acum zece ani când le-am descoperit la Mediateca Centrului Cultural Francez. A fost primul pas spre înţelegerea faptului că o ilustraţie trebuie să fie o impresie (în sensul cel mai propriu al cuvântului) şi nu o descriere.

Etape şi evoluţie...

Ziua schimbării apelor

Povestea e mai veche... ilustraţiile sunt mai noi. Aici, eroul nostru aşteptând sfărşitul lumii prin secetă. Ciudat, cu cei ce vestesc apocalipsa o fac cu un fel de satisfacţie, cu egoism şi mândrie. La urma urmelor, numai cel ales îşi poate permite să aştepte, numai el este suficient de bine informat, suficient de pur să se simtă la adăpost şi suficient de credincios ca să-şi închipuie că va supravieţui. De asemenea, este dornic de răzbunare. Credinţa în sfărşitul lumii este dorinţa personală, individuală de răzbunare - nu oricum, ci în virtutea dreptului divin. Este expresia teologică a afirmaţiei infantile "lasă ca vine tata şi vă bate pe toţi".

Bâlciu-n miez de noapte

Polis inseamnă în greacă oraş. De unde si politică, politician, poliţişt, politicos, politeţe.
Politica e un subiect uşor de dezbătut, mai ales pentru că nu trebuie să ştii foarte multe (ce mai, poţi fi cu desăvârşire ignorant) pentru a-ţi forma o opinie. Iar orice opinie se întemeiază în mare parte pe credinţă că există Moş Crăciun. Mai exact, că un grup mic şi dezinteresat lucrează (sau ar trebui să lucreze) pentru binele meu ca individ. Că ar trebui să îmi dea un loc de muncă bine plătit, să îmi dea o pensie uriaşă, o casă mare, o maşină şi un viitor luminos. Şi o caleaşcă, şi patru cai, un vizitiu, o rochie de bal şi o pereche de pantofiori de cleştar. Că de nu... ei bine, o să mă plâng! (o să mă plâng, desigur, prietenilor mei, o să mă plâng suficient de tare ca să par un cetăţean preocupat, dar nu destul de tare să fiu chiar auzit, la urma urmelor nu se ştie niciodată şi 50 de ani de comunism ne-au învăţat să fim precauţi).
Dar dacă te apuci să sapi, dacă treci de partea cu para mălăiaţă şi gura lui nătăfleaţă, ajungi la o altă credinţă, aceea că e totul foarte complicat, că e acolo "sus" o adevărată maşinărie, care analizează şi complotează şi calculează la un nivel la care omul obişnuit nici nu poate visa să ajungă (adevărul e că această credinţă există relativ la orice domeniu şi se întemeiază pe nevoia noastră de magie - doar nu vrei să afli că o operaţie medicală înseamnă măcelărie şi croitorie, sau că instoria glorioasă a neamului se compune din trei cioburi şi un munte de dat cu părerea).
Şi dacă ai răbdare (şi discuţia nu deviază spre alte subiecte, cum ar fi vremea sau meciul) descoperi că de fapt, totul porneşte de la paravanul cu iluzii (cuvântul caraghios vine de la karaghioz - teatru de umbre în turcă) interpus între individ şi lume. Paravanul cu iluzii, butoane şi telecomandă. Despre care e absurd să susţii că te manipulează, că te dezinformează şi că te tâmpeşte, câtă vreme mâna de pe telecomandă e a ta.

Bâlciu-n miez de noapte (din Ultima Licornă a lui Peter Beagle) e locul unde oamenii vin să vadă dragonul şi satirul şi manticorul (un crocodil, o maimuţă şi un leu - dar ce nu face un strop de magie şi mai ales nevoia acută de a vedea ceea ce nu este).

Lecturi subiective - Citadela

Orice lectură este o apropriere. Cărţile pe care le-am citit sunt/devin ale mele, deoarece sunt rezultatul unui context, cine eram, ce amintiri adunasem şi care era sistemul meu (evident efemer) de credinţe. În continuare - despre Citadela lui Saint-Ex, aşa cum am citi-o eu prima dată.
Antoine de Saint-Exupery era francez şi pilot şi a scris Micul Prinţ (carte pe care Carlo Frabetti o exilează în cercul al şaptelea al iadului, pentru violenţă - anume îi îndeamnă pe copii la sinucidere. Ceea ce dovedeşte o dublă eroare, Micul Prinţ nu e o carte pentru copii, e despre copilărie, ceea ce e cu totul şi cu totul altceva, doi, dacă citeşti şi ţi se pare că e despre un copil care se sinucide cu ajutorul unui şarpe, ai cam ratat cartea. E ca şi cum ai spune că Bătrânul şi marea e despre un pescar ratat).
Revenind la Saint-Ex, cam atât ştiam eu despre el când am început să ciesc Citadela. Ediţia mea nu avea nici prefaţă, nici postfaţă, începea pe a doua pagina şi se termina pe ultima. Şi era despre - ei bine, nu sunt foarte sigură despre ce era, iar sentimentul de mister e cel mai frumos cadou pe care mi l-a oferit.
Scrisă la persoana întâi, se înfăţişează ca o culegere de cugetări, scrisă de un rege/împărat/conducător al unui popor din deşert. Am găsit poveşti misterioase, despre deşert şi caravane, despre duşmani şi iscoade, despre războaie, oraşe şi grădinari. Am găsit jumătăţi de poveşti, personaje simbolice, geometri şi vulpi de deşert. Dacă e o carte cu sfaturi pentru lideri, dacă e un soi de Evanghelie după Iisus (într-un sens distilat şi foarte simbolic), dacă e o continuare la Micul Prinţ, dacă e un caiet de însemnări al autorului - nu contează.
Şi nu mă interesează. Uneori e frumos să contempli de la distanţă, superficial poate, dar fără să-ţi baţi capul cu anatomia hermeneutică. Uneori aproprierea şi memorarea subiectivă a lucrurilor care ţi-au făcut plăcere, a cioburilor cu pontenţial, a frazelor scrise pe limba ta, toate acestea sunt mult mai importante - cuvântul nu e bun, e mult prea serios - plăcute. E plăcerea unui colecţionar de la 1700, nu a omului de ştiinţă, e plăcerea acumulărilor cvasi-arbitrare, e plăcerea comorii de nimicuri.

Asta a fost prima lectură. A doua lectură... ei bine... nu am mai avut răbdare. Eram altcineva, furasem ce era de furat, şi între timp aflasem destule despre viaţa autorului ca să traduc totul în nuanţe autobiografice.