Târgul de carte de la Bologna

...unul dintre cele mai mari târguri de carte pentru copii din lume. Dacă ajungi aici, eşti în culisele acestui tip de literatură, pentru că publicului larg nu îi este permis accesul. Este locul unde se întâlnesc o dată pe an, editorii, traducătorii şi ilustratorii. Ce mai, e o întâlnire de breaslă.
Ei, printre valurile de oameni care se perindau prin cele patru pavilioane m-am numărat anul acesta şi eu. (Eu, tânără speranţă a ilustraţiei de carte sau poate mai exact tânără ilustratoare plină de speranţă).
Am fost, de asemenea, unul dintre oamenii care şi-a lipit lucrări pe peretele ilustratorilor, în speranţa că locul va fi cercetat şi de altcineva în afară de a) alţi ilustratori căutând un loc liber b) câinele-detector-de-bombe-al-carabinierilor)

Dar cel mai important, am fost unul dintre oamenii s-au întors acasă îmbogăţiţi, încărcaţi de imagini, uimiţi de strategia prin care frumosul se strecoară deghizat în vieţile noastre. Pentru că cele mai bune cărţi pentru copii nu sunt, în sinea lor, cărţi doar pentru copii. Nu sunt poveşti pentru un soi de piticuţi tălâmbi cărora trebuie să le serveşti informaţia despre lume cu lingurinţa. Sunt poveşti pentru oameni, indiferent de vârstă, sunt poveşti emoţionante şi simple, nu traduse în imagini pentru aceia care nu ştiu să citească, ci continuate în ilustraţii, astfel încât literă şi culoare să cânte pe coardele sufletului tău. (Nu mă înţelegeţi greşit - există la Bologna standuri de literatură educativă în sensul tradiţional al cuvântului - atât doar că n-am loc în amintirile mele pentru aşa ceva, aleg să păstrez doar ceea ce mi-a fost preţios).
Scurtă enumerare: Shaun Tan, Brad Holland, Vanessa Hie, Luc Melanson, Sandrine Lhomme, Jose Maria Lemo de Pablo, Luboslav Palo şi lista continuă. Pe Rebecca Dautremer cred ca nici nu trebuie să o mai pomenesc... sau pe Eric Puybaret... cum spuneam, sunt bogată...

Short notice

Astăzi, marţi 30.03.2010, în Zorki Photo Cafe, Glorioasa Fanzină (eu, Ileana şi Iulia) organizează un atelier de animaţie flip-book. Evenimentul face parte din Primăvara Cafenelelor by Centrul Cultural Francez.

Problema identităţii

...o problemă pe care nu mi-am pus-o niciodată până la capăt, pentru că mi se părea artificială. Din întunericul din spatele ochilor, eu simt foarte bine că sunt. Conştinţa eului e mai puternică decât exrpimarea/explicarea lui.

Aşa se face că nu mi-am dat seama decât foarte târziu că sunt est-europeancă, de la fizionomie la bagajul cultural, de la felul în care văd până la felul în care redau. Nu mi-am dat seama că ceea ce produc este îmbibat de "esteuropenism". Că este tensionat, întunecat şi oarecum macabru.

Cum naiba nu mi-am dat seama ?

Păi... întâi pentru că locurile în care creşti îţi aparţin necondiţionat, o apropriere prin amintire care eludează judecata de gust/valoare. Aşa se face că timp de 20 de ani blocurile nu mi s-au părut urâte. Am crescut citind (citindu-mi-se) Ţara lui Vam de Vladimir Colin si Poveştile Contesei de Segur. Şi Momo, Michael Ende. Şi Cele doisprezece anotimpuri ale jocului, Iordan Chimet. Am crescut jucând Monkey Island şi Loom (mai târziu, Corpse Bride avea să mi se pară un film simpatic şi prietenos).

Şi atunci, de aici de unde stau eu şi privesc, lucrurile se văd altfel, deformate de lentila tuturor experineţelor mele acumulate. Şi cum "eşti unic, exact ca oricine altcineva" exprimă, cu ironie postmodernistă, adevărul, înseamnă că n-am să mă găsesc niciodată în faţa unei alte fiinţe umane pentru a comunica, ci mai degrabă ca să ne confruntăm patrimoniile în căutarea unui sentiment împărtăşit.

În final, cred că poţi face asta (conexiunea? comuniunea?) mai bine în imagini decât în cuvinte. O imagine va fi mereu nouă, un cuvânt va fi mereu erodat de cel puţin 1000 de ani de rostire. O imagine te invită să te opreşti şi să descoperi, un cuvânt îţi cere să întorci pagina.

Unchiul Vania

... la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj.
Pe scurt, jos pălăria.
Pe larg, cam tot ce trebuie spus se găseşte aici.
Şi ce mai poate fi spus urmează acum, perspectiva mea de spectator uşor cinic şi niciodată entuziasmat apriori. Un spectator care a sfârşit prin a fi cucerit.
Nu a fost prima dată când vedeam piesa (la urma urmelor, dacă e să vezi un spectacol jucat într-o limbă străină, precauţia dictează să-ţi fie cât de cât familiar textul). Şi înainte aş fi rezumat-o ca fiind povestea unor oameni care se târăsc prin plictiseală timp de patru acte (recunosc, prezentarea aceasta nu rivalizează nici pe departe cu ceea de pe Wikipedia.ro). Am apreciat jocul actorilor (care făcea subtitrarea aproape inutilă), m-au impresionat decorurile, fiecare un tablou vizual memorabil fără a fi covârşitor (nu ştiu de ce, camera profesorului şi scara interminabilă spre cer? spre noapte? spre ploaie? mi-au amintit de Oraşul copiilor pierduţi), am trăit tensiunea - evocată prin acrobaţii şi (cred că) am înţeles în sfârşit piesa de teatru.
Este o poveste a ratării, a lipsei de bucurie şi, în final, a lipsei totale de speranţă - toate cu atât mai crunte cu cât nu se petrec sub aripa unei tragedii trecute care să le justifice, ci doar sub lumina unui aşa a fost să fie foarte simplu. Personajele sunt nefericite mai ales pentru că nu ştiu cum să fie altfel, îţi joacă fiecare rolul de victimă şi se dizolvă într-o trândăveală melancolică. Dar regizorul merge mai departe, integrând specatatorul în spectacol, aşezându-l pe scenă, întrebându-l, cât din poveste e povestea ta, cât de mult eşti şi tu actor în piesa asta şi ce-ai să faci atunci când cortina se va coborî şi tu ai să te găseşti de partea greşită?
N-am să spun, ratarea (sau irosirea sau bătrâneţea) e o chestie de atitudine, o stare de spirit - pentru că au spus-o americanii de atătea ori pe atâtea postere motivaţionale de culoare bomboanei încât cuvintele şi-au pierdut sensul. Ratarea e o piesă de teatru. Şi n-am să încerc să dau soluţii - pentru cine? pentru personajele din piesă? ar fi naiv - pentru spectatori? ar fi nespus de arogant. În viaţă, ca şi în teatru, nu există cu adevărat soluţii, nici răspunsuri, există numai întrebări şi străfulgerări.

Threadless!

Score this design: "Status: Available," to help it get printed on Threadless!



Asta sunt eu, cerând nişte voturi! Click pe imagine pentru detalii - şi merită să vedeţi şi ce se mai întâmplă pe site...

Langwidere - mai departe

Emoiconurile (sau smileys, sau zâmbăreţi, sau faţă galbenă care râde) sunt forme de exprimare/mascare/mimare a emoţiilor. Sau, din punctul de vedere al prinţesei din ţara lui Oz, capete aşezate în dulăpioare de cleştar căptuşite cu catifea, numai bune de purtat şi admirat la nesfârşit.

Printesa Langwidere - nivelul 3

Recapitulare rapidă - Prinţesa Langwidere (langweilen în germană înseamnă a te plictisi) îşi schimbă capetele ca pe nişte accesorii vestimentare. Şi trăieşte înconjurată de oglinzi, iar marea ei tristeţe e că trebuie să-şi întrerupă auto-contemplarea 15 minute pe zi ca să se ocupe de treburile statului. Ce legatură are asta cu internetul?