Un Palat Bun de Distrus

Gianni Rodari este un scriitor italian destul de puţin cunoscut. Este de asemenea, zice-se, cel mai important autor pentru copii al secolului XX din Italia. "Gramatica Fanteziei" este un manual de "făcut poveşti", instructiv , didactic şi... infinit mai interesant decât celelalte scrieri ale sale. Pentru că există un motiv în spatele anonimatului în care s-a scufundat Gianni Rodari.
Vă amintiţi Aventurile lui Cepelică? El a scris-o. Şi dacă vi-o amintiţi ca pe un suvenir nostalgic al copilăriei, nu care cumva să o recitiţi, nu veţi face decât să-i pângăriţi amintirea. Pentru că este un naiv manifest al comunismului pentru copii, una dintre cărţile în care cei bogaţi sunt neapărat răi şi cei săraci sunt neapărat buni. Desigur, acest argument vine din partea unui adult şi mai vine şi din partea unui est-european, care a văzut, fie şi retrospectiv, eşecul poveştii.
Dar comunismul nu este principala acuză împotriva autorului italian. De fapt, e doar o notă de margine, o observaţie în treacăt. Principala problemă este că poveştile lui nu miros a poveşti, se îneacă la început şi nu reuşesc să mai iasă la suprafaţă să prezinte un final satisfăcător. Poveştile lui sunt ca o ecuaţie matematică: cineva face ceva. Copii provoacă mari distrugeri în oraş, aşadar primarul construieşte un palat sortit de la bun început demolării. Copii dau năvală, fac totul praf, după care, epuizaţi, devin cuminţi. Şi da, desigur, poţi face gimnastică hermeneutică vorbind de manifestul futurist... dar tot ce poţi spune despre poveste e "mde".
Şi asta pentru că secretul unui povestitor adevărat e că nu-există-poveşti-noi. Nu poţi inventa poveşti pentru copii, poveştile nu au fost niciodată făcute "pentru copii", într-o exprimare în care aceştia sunt un pic prostuţi şi trebuie să le îndrugi vrute şi nevrute numai să tacă. Poveştile au fost totdeuna traduceri ale adevărurilor inexprimabile şi sămânţa aceasta de neînţeles, gramul de nelinişte, întunericul aproape îmblânzit, asta face poveştile frumoase. Albă ca Zăpada şi sicriul ei de cleştar, Frumoasa Adormită şi şi somnul ei de o sută de ani, Cenusăreasa şi cenuşa - sunt despre prinţese şi prinţi, dar mai adânc sunt despre moarte. De fetiţa cu Scufiţă Roşie nici nu mai vorbim. Şi marele secret e că nu ai nevoie să ţi le interpreteze nimeni, ba chiar nici nu e nevoie să le întelegi - sâmburele seret există şi existenţa lui e suficientă. Aşa cum morala nu are decât să existe, poveştile cu morală sunt educative, dar moralele cu poveşti sunt cel mai plictisitor lucru de pe lume.

Aici, etapele în care a fost realizată ilustraţia, simulări pe calculator included.

Bandă desenată...

... în franceză, pe 30joursdebd. Şi iată planşele pe care le-am trimis în lunile noiembrie, octombrie, septembrie . Toate poveştile sunt adaptate după versiuni din Cercul Mincinoşilor lui Carriere. În fapt, e vorba de un exerciţiu - descopăr practic diferenţa dintre "a zice" şi "a arăta"; altul este ritmul când spui un banc decât atunci când trebuie să-l desenezi pentru un public aflat departe.

Ziua schimbării apelor - final

Prima dată când am citit povestea, mi-am închipuit că personajul e un erou. Căci ce poate fi mai nobil decât să-ţi păstrezi luciditatea când toţi în jurul tău înnebunesc? Dar dacă întradevăr au înnebunit cu toţii, cât mai valorează luciditatea ta?

O altă poveste, care ascunde răspunsul. Un ţăran întâlneşte un dregător alungat de la curte. M-au gonit, spune acesta, pentru că într-o lume tulbure, doar eu mă păstrasem curat.
Şi acum eşti fericit? îl înteabă ţăranul.
Nu, cum să fiu fercit? Duc o viaţă plină de lipsuri, dar n-am să mă cobor niciodată atît de jos încât să mă mânjesc cu pulberea şi murdăria lumii.
Ţăranul a ridicat din umeri. Dacă apa râului este curată, a spus el, am să-mi spăl în ea pălăria. Dacă este murdară, îmi voi spăla picioarele.

...iar morala este... deschisă spre interpretare. Dar ce rost are sa învinuieşti circumstanţele care te-au dus undeva anume, în loc să descoperi cum le poţi folosi în favoarea ta? Şi ce rost are să lupţi împotriva curentului, când curgerea apei te-ar putea purta spre linişte şi fericire?

Ziua schimbării apelor -mai departe

Personajul nostru a avut dreptate în credinţa lui. După seceta pustiitoare, din cer a căzut o apă nouă, şi toţi care au băut din ea au înnebunit.
Trebuie să menţionez aici ilustraţiile lui Frederic Clement din Le Luthier de Venice. M-au impresionat, acum zece ani când le-am descoperit la Mediateca Centrului Cultural Francez. A fost primul pas spre înţelegerea faptului că o ilustraţie trebuie să fie o impresie (în sensul cel mai propriu al cuvântului) şi nu o descriere.

Etape şi evoluţie...

Ziua schimbării apelor

Povestea e mai veche... ilustraţiile sunt mai noi. Aici, eroul nostru aşteptând sfărşitul lumii prin secetă. Ciudat, cu cei ce vestesc apocalipsa o fac cu un fel de satisfacţie, cu egoism şi mândrie. La urma urmelor, numai cel ales îşi poate permite să aştepte, numai el este suficient de bine informat, suficient de pur să se simtă la adăpost şi suficient de credincios ca să-şi închipuie că va supravieţui. De asemenea, este dornic de răzbunare. Credinţa în sfărşitul lumii este dorinţa personală, individuală de răzbunare - nu oricum, ci în virtutea dreptului divin. Este expresia teologică a afirmaţiei infantile "lasă ca vine tata şi vă bate pe toţi".

Bâlciu-n miez de noapte

Polis inseamnă în greacă oraş. De unde si politică, politician, poliţişt, politicos, politeţe.
Politica e un subiect uşor de dezbătut, mai ales pentru că nu trebuie să ştii foarte multe (ce mai, poţi fi cu desăvârşire ignorant) pentru a-ţi forma o opinie. Iar orice opinie se întemeiază în mare parte pe credinţă că există Moş Crăciun. Mai exact, că un grup mic şi dezinteresat lucrează (sau ar trebui să lucreze) pentru binele meu ca individ. Că ar trebui să îmi dea un loc de muncă bine plătit, să îmi dea o pensie uriaşă, o casă mare, o maşină şi un viitor luminos. Şi o caleaşcă, şi patru cai, un vizitiu, o rochie de bal şi o pereche de pantofiori de cleştar. Că de nu... ei bine, o să mă plâng! (o să mă plâng, desigur, prietenilor mei, o să mă plâng suficient de tare ca să par un cetăţean preocupat, dar nu destul de tare să fiu chiar auzit, la urma urmelor nu se ştie niciodată şi 50 de ani de comunism ne-au învăţat să fim precauţi).
Dar dacă te apuci să sapi, dacă treci de partea cu para mălăiaţă şi gura lui nătăfleaţă, ajungi la o altă credinţă, aceea că e totul foarte complicat, că e acolo "sus" o adevărată maşinărie, care analizează şi complotează şi calculează la un nivel la care omul obişnuit nici nu poate visa să ajungă (adevărul e că această credinţă există relativ la orice domeniu şi se întemeiază pe nevoia noastră de magie - doar nu vrei să afli că o operaţie medicală înseamnă măcelărie şi croitorie, sau că instoria glorioasă a neamului se compune din trei cioburi şi un munte de dat cu părerea).
Şi dacă ai răbdare (şi discuţia nu deviază spre alte subiecte, cum ar fi vremea sau meciul) descoperi că de fapt, totul porneşte de la paravanul cu iluzii (cuvântul caraghios vine de la karaghioz - teatru de umbre în turcă) interpus între individ şi lume. Paravanul cu iluzii, butoane şi telecomandă. Despre care e absurd să susţii că te manipulează, că te dezinformează şi că te tâmpeşte, câtă vreme mâna de pe telecomandă e a ta.

Bâlciu-n miez de noapte (din Ultima Licornă a lui Peter Beagle) e locul unde oamenii vin să vadă dragonul şi satirul şi manticorul (un crocodil, o maimuţă şi un leu - dar ce nu face un strop de magie şi mai ales nevoia acută de a vedea ceea ce nu este).

Lecturi subiective - Citadela

Orice lectură este o apropriere. Cărţile pe care le-am citit sunt/devin ale mele, deoarece sunt rezultatul unui context, cine eram, ce amintiri adunasem şi care era sistemul meu (evident efemer) de credinţe. În continuare - despre Citadela lui Saint-Ex, aşa cum am citi-o eu prima dată.
Antoine de Saint-Exupery era francez şi pilot şi a scris Micul Prinţ (carte pe care Carlo Frabetti o exilează în cercul al şaptelea al iadului, pentru violenţă - anume îi îndeamnă pe copii la sinucidere. Ceea ce dovedeşte o dublă eroare, Micul Prinţ nu e o carte pentru copii, e despre copilărie, ceea ce e cu totul şi cu totul altceva, doi, dacă citeşti şi ţi se pare că e despre un copil care se sinucide cu ajutorul unui şarpe, ai cam ratat cartea. E ca şi cum ai spune că Bătrânul şi marea e despre un pescar ratat).
Revenind la Saint-Ex, cam atât ştiam eu despre el când am început să ciesc Citadela. Ediţia mea nu avea nici prefaţă, nici postfaţă, începea pe a doua pagina şi se termina pe ultima. Şi era despre - ei bine, nu sunt foarte sigură despre ce era, iar sentimentul de mister e cel mai frumos cadou pe care mi l-a oferit.
Scrisă la persoana întâi, se înfăţişează ca o culegere de cugetări, scrisă de un rege/împărat/conducător al unui popor din deşert. Am găsit poveşti misterioase, despre deşert şi caravane, despre duşmani şi iscoade, despre războaie, oraşe şi grădinari. Am găsit jumătăţi de poveşti, personaje simbolice, geometri şi vulpi de deşert. Dacă e o carte cu sfaturi pentru lideri, dacă e un soi de Evanghelie după Iisus (într-un sens distilat şi foarte simbolic), dacă e o continuare la Micul Prinţ, dacă e un caiet de însemnări al autorului - nu contează.
Şi nu mă interesează. Uneori e frumos să contempli de la distanţă, superficial poate, dar fără să-ţi baţi capul cu anatomia hermeneutică. Uneori aproprierea şi memorarea subiectivă a lucrurilor care ţi-au făcut plăcere, a cioburilor cu pontenţial, a frazelor scrise pe limba ta, toate acestea sunt mult mai importante - cuvântul nu e bun, e mult prea serios - plăcute. E plăcerea unui colecţionar de la 1700, nu a omului de ştiinţă, e plăcerea acumulărilor cvasi-arbitrare, e plăcerea comorii de nimicuri.

Asta a fost prima lectură. A doua lectură... ei bine... nu am mai avut răbdare. Eram altcineva, furasem ce era de furat, şi între timp aflasem destule despre viaţa autorului ca să traduc totul în nuanţe autobiografice.

Langwidere

Şi povestea continuă...

Langwidere... ilustraţii pentru nivelul 2

Nu prea poţi vorbi despre frumuseţea feminină şi să rămâi "politicaly correct". Cert, femeia modernă trebuie să fie independentă, inteligentă şi încrezătoare. Iar dacă e blondă, slabă şi cu sănii mari e şi mai bine.

Work in progress.

Am un răspuns, am un răspuns.... cine are o întrebare?

Conform legendei, întrebarea care a pus totul în mişcare a fost "de ce?". Asta dacă vrem să fim superficiali, pentru că întrebarea adevărată a fost "în ce scop?"
Iar aici e momentul în care tragem aer în piept şi recunoaştem că arta e inutilă. Cu desăvârşire. Nici măcar nu are dimensiunea adictivă - deci nici potenţialul comercial - a muzicii. Arta nu slujeşte la nimic, deci hai să aruncăm pe geam cărţoaiele pline de cuvinte presum poiesis, hermeneutică şi reificare. Pentru că toate aceste cuvinte, toate aceste scrieri şi orele nesfârşite petrecute în amfiteatre nu fac decât să întărească, decât să certifice, prin simpla nevoie de a fi fost scrise, adevărul definitiv: arta e sinonimă cu inutilitatea. Cum ai putea să-i explici unui marţian valoarea unei bucăţi de stofă acoperită cu cărămidă pisată şi ulei de in? Asta fără să atingi subiecte expirate din punct de vedere verbal, ca nemurirea sufletului şi paloarea delicată a sensibilităţii artistice.
Pauză de tras aer în piept. La urma urmelor, simplul gest de a pune o întrebare nu înseamnă neapărat că întrebarea e bună. Ce-i cu credinţa asta naivă că toate trebuie să fie utile, credinţa în Dumnezeul cu job de mecanic sau de arhitect pe buget redus? Păi, ce să fie, mascheză şi ea cum poate faptul că ne ascundem după paravanul utilităţii ca scop al umanităţii în general, pentru ca umanitatea în particular să-şi poată vedea de treabă. Să-şi poată urma scopul suprem, acela al escapismului - în virtual, în sexual, în religie, în ce-o fi să fie. Goana după clipa de extaz.

Arta e un răspuns.

Care era întrebarea?

Caiet de amintiri

Problema cu mijloacele de stocare electronice este tocmai obiectivitatea lor ...ei bine... electronică. Ori amintirile sunt fluide, subiective, uşor confuze şi pline de un farmec care ţine mai degrabă de legendă decât de istorie. Şi atunci... să ne desenăm amintirile şi desenându-le să le inventăm!

Fără cuvinte

Păsărarul - povestea poveştii

În castelul din Lăzarea există o tabără de artă şi un muzeu de păsări împăiate (si o sală a cavalerilor, expoziţii de pictură şi grafică, o casă a domniţelor, o capelă, două turnuri, o grădină cu sculpturi si şopârle... dar deocamdată toate acestea nu au loc în poveste). Păsările sunt ciudate, nemişcate. Umbrele aruncate de ele pe pereţi par singurele lucruri vii şi ameninţătore din încăpere.

Şi atunci începi să te intrebi, dacă toate acestea sunt o metaforă, cum poate fi ea tradusă? În imagini, mai degrabă decât în cuvinte, doarece cuvintele sunt la fel de vii ca şi păsările astea împăiate, au tot atâta putere de a zbura. Aşa a început povestea Păsărarului.

Păsărarul - povestea continuă

O oglindă e un dialog - care începe de obicei cu o interogaţie - cine sunt? Eşti o pasăre de pradă, o pasăre cântătoare, păsărarul sau toate trei deodată, răspunsul nu e important. Întrebarea e retorică.

Păsărarul

Un călător, un aparat de fotografiat şi un jurnal imaginar. Pentru că dacă ochiul e o capcană, atunci lumea cade prizonieră. Şi o dată un lucru, un animal sau un om văzut, te va însoţi pentru totdeauna, va deveni al tău fără ca măcar să bănuiască, fără să se poată împotrivi.

Ştiţi despre ce vreau să vă vorbesc azi?

...întreabă Nastratin Hogea de la pupitrul său de predicator (dar cât de bine se potriveşte întrebarea în orice discurs).
-Nu, răspund credincioşii.
-Ei bine, zice Nastratin, sunteţi nişte proşti, nu meritaţi să vă spun nimic.
Şi pleacă.
-Ştiţi despre ce vreau să vă vorbesc azi? întreabă Nastratin a doua zi.
Credincioşii, care nu erau chiar proşti, răspund:
-Da, ştim!
-Bine, zice Nastratin, atunci nu vă mai spun nimic.
Şi pleacă.
A treia zi:
-Ştiţi despre ce vreau să vă vorbesc azi?
Credincioşii, care între timp făcuseră un plan, răspund jumătate da, jumătate nu.
-Ei bine, zice Nastratin, cei care ştiu să le spună celor care nu ştiu.

Ce e interesant la poveştile lui Nastratin Hogea e că nu se termină niciodată acolo unde crezi tu că s-ar cuveni să se încheie. Ce e mai interesant e că nu sunt niciodată ceea ce par - un soi de bancuri demodate, dar totuşi amuzante. Dar despre cum se aplică povestea în contextul postmodern, mass-media and talkshow included... ei bine, aceia dintre voi care ştiu să le explice acelora care nu ştiu!

Nastratin Hogea

Într-o noapte furtunoasă lui Nastratin i se pare că ar fi intrat cineva în curte. Ia repede făcăleţul, iese afară şi, prin întuneric, îl cimăgeşte pe hoţ pănă acesta cade lat. A doua zi, eroul nostru îşi dă seama că se luptase cu frânghia de rufe şi că îşi făcuse ferfeliţă cea mai bună cămaşă. Mare noroc, gândeşte el, că n-am fost îmbrăcat în cămaşa aia azi-noapte, că nu m-aş mai fi putut ridica din pat o săptămână...

Ilustraţie în creion şi acril alb, "all hail Photoshop" pe deasupra.

Pâinea din vis

E o poveste pe care am citit-o cred într-o sută de variante. Un evreu, un creştin şi un musulman călătoresc împreună. Uneori, sunt pur şi simplu trei drumeţi. Intr-o seară, îşi dau seama că din toate merindele lor nu a mai rămas decît o pâine (sau o halva) (sau, în varianta vânătorească, o potârniche). Dintr-atâta nu se vor sătura toţi trei, aşa că fac o învoială: cel care va visa cel mai frumos vis, acela va primi toată mâncarea. A doua zi, evreul spune: A venit la mine Moise, m-a dus în zbor la muntele Sinai, am văzut îngeri, am văzut lucruri nemaivăzute, am mâncat tot felul de bucate. Creştinul spune: La mine a venit Isus, m-a dus în rai, nici nu pot povesti cât de frumos a fost, am ospătat din cele mai alese mâncăruri. Musulmanul spune: La mine a venit Mahomed. Mi-a zis, uite evreul e cu Moise la muntele Sinai, creştinul e în rai, amândoi se ghiftuiesc, ia du-te tu si mănîncă pâinea. Şi aşa am făcut.

Sau, cel de-al treilea călător povesteşte în detaliu cum avisat că mănâncă pâinea. Ceea ce se dovedeşte că a şi făcut... Sau le spune pur şi simplu, eu nu am domit de loc, nu am visat nimic, eu m-am dus şi am mâncat.

Şi care e morala poveştii? Cine ştie...

Iar aici avem actorii, fiecare în dublă ipostază.

Magnus

...sau Veronica se pregăteşte să moară (şi nimeni nu are nimic împotrivă)

Magnus e un film de Kadri Kõusaar (26 de ani, regizoare) -primul film estonian selectat la Cannes (Un certain regard). E, în acelaşi timp, povestea unei tânăr care vrea să se sinucidă. Mesajul e asemănător cu acela din It's all about love, al lui Thomas Vinterberg: se moare din lipsă de iubire. Copil, suferind de o boală de plămâni, Magnus învaţă să trişeze moartea prin jocuri (dacă fac cinci genoflexiuni, n-am să mor azi). Tânăr, se foloseşte de aceleaşi jocuri ca să o atragă. Şi asta pentru că nu reuşeşte să iubescă şi nu se simte iubit (părinţii, divorţaţi, mama, isterică cu iubiţi pasageri, tatăl, iubitor de viaţă, droguri şi petreceri). Tot filmul (uşor plictisitor, pentru că deznodământul e previzibil) se concentrează pe imposibilitatea comunicării între tată şi fiu; primul încearcă, dar nu foarte tare, să-i trezească celui de-al doilea cheful de viaţă (secvenţele amintesc oarecum de Blow al lui Ted Demme). Şi în final, Magnus anunţă că e ziua potrivită (dacă pasărea se opreşte din cântat, am să mor azi) şi dispare în pădure, în timp ce tatăl rămâne, îndurerat dar resemnat la marginea luminişului.
Despre ce e filmul acesta? Despre tinerii care sunt pe cale de dispariţie din cauza neputinţei lor de a se integra/adapta în societate? Despre umanitatea care a pierdut sensul noţiunii de părinte? Despre cei din Europa de Est care fac filme mai mişto (şi mai artistice, şi mai profunde etc) decât cei din vest?(Eu una nu m-am putut gândi decât la un singur lucru, ce urâte pot să fie blocurile, cum să nu te deprime cumplit...)
Filmul - pe care începutul îl anunţa inspirat din fapte reale - se încheie cu un fel de mărturisire(în cheie destul de lejeră) a tatălui şi cu revelaţia că, dintre toţi, acesta nu era un actor, ci chiar părintele unui tânăr sinucigaj(termenul e dur - avem mai mult de-a face cu o dispariţie, cu o descindere în neant decât cu o sinucidere macabră, bună pentru ştirile de la ora cinci). E o încheiere oarecum revoltătoare (filmul e interzis în Estonia din cauza implicării actorului-tată), brutală şi care sparge magia cinematografiei. În mod straniu, pentru mine a fost încheierea care a salvat filmul, l-a transformat din artă în manifest. Ce fel de manifest? Poate unul pentru încercarea de a realiza comunicarea, conexiunea, legătura între fiinţele umane.

.

...da, da, e TIFF-ul la Cluj...

Scrisori către cetăţenii apocalipsei...

....sau îndrumar superficial de lectură la Jean Baudrillard

Mă aşez şi îmi aprind o ţigara. Simbolic, nu din obişnuinţă, nu pentru impresia artistică, ci ca ritual sublimnat al autodistrugerii. Fumez ca să sărbătoresc sfârsitul lumii. Şi sărbătoresc sfârşitul lumii pentru ca nu îl pot citi altfel de Baudrillard. Baudrillard este ticălos şi parşiv, pentru că Baudrillard este seducător, pentru că vorbeşte ca şi cum ar dansa şi pentru că te pomeneşti crezându-l. El nu oferă soluţii, ci observă disoluţia realului şi transparenţa răului, observă mecanismul de tocat carne al virtualului, toate de la distanţă, cu luminoasă seninătate şi detaşată satisfacţie. Ce e mai agasant, e că ştii foarte bine că are dreptate. Da, trăim într-un univers virtual. Da, suntem prea ocupaţi să ne înregistrăm, fotografiem, filmăm şi postăm pe net ca să mai apucăm să auzim sau să vedem. Da, orice reprezentare în mass media a sexului are ceva anatomic-robotic, e vorba de a apăsa butonul A pentru a obţine reacţia B, e vorba de mecanicitate şi nicidecum de jocul subversiv al seducţiei. Da, toate marile conflicte ale umanităţii sunt simulări, falsificate tocmai de actul transmiterii în direct. Realitatea nu există, în sensul cel mai exact al formulării. Problema e că nici soluţii nu există. Sau mai bine spus, Baudrillard oferă soluţii, dar când ajungi la ele îţi dai seama că au prea mult din poezia rotită a cuvintelor şi nimic din pragmatismul vieţii tale de zi cu zi. Şi e normal să fie aşa, pentru că, ce naiba, Baudrillard nu scrie o carte de self-help şi numai cei săraci cu duhul iau lucrurile mot-a-mot. Şi tot ei vor moşteni împărăţia cerului, imediat ce reprezentantul de relaţii cu publicul al raiului va admite în sfârşit că dumnezeul cel bătrân, bărbos şi iudeo-creştin e mort. Deşi asta nu schimbă mare lucru. Şi atunci, nu ne mai rămâne decât să ne căţărăm pe un zgârie-nori, ca într-un cadru eroic de manga, şi să fumăm ceremonios, celebrând festiv sfârşitul lumii. Ce e mai rău, tot de la Baudrillard citire, e că lumea s-a sfărşit deja şi ne aflăm în stadiul de priveghi. Motiv în plus să fumăm, sinucidere picăturică şi social acceptată.

Saaaau… am putea să nu-l luăm în serios pe Baudrillard şi să ne vedem liniştiţi de vieţile noastre. Teoriile generale nu se aplică elementelor particulare, şi această mantra ştiinţific demonstrată ne va ocroti.

Să inventăm cuvinte ca şi cum ar fi prima dată când se întâmplă, ca şi cum între timp ne-ar fi crescut ochi cărora nu le vom spune ochi, le vom spune altfel, pentru că vechile cuvinte le-am rostit de prea multe ori şi am scris prea multe compuneri dulcege în clasa a treia şi clasa a patra, pentru că am văzut prea multe reclame şi prea multe filme romantice. Şi vechile cuvinte sunt roase de rostire şi sunt acum numai cuvinte. Să inventăm cuvinte noi. Să ne mirăm de toţi copacii care înfloresc serioşi şi indiferenţi printre blocuri - copaci care de altfel am uitat cum se numesc, nefiind accesibili click dreapta. Să ne mirăm pir şi simplu când trec peste noi petale, să ne mirăm de verde, să ne mirăm de mirosul ploii. Să ne uimim că aşa ceva există, să ne uimim din cap până în picioare că se întâmplă în jurul nostru, cu sau fără noi, inevitabil şi inexprimabil.

Prinţesa Langwidere - nivelul 1

Ilustraţiile pentru primul nivel de lectură - adică, ilustraţiile pentru copii. Scratch-board (ahem, comatex, un strat de pastel de ulei alb, un strat de tuş alb, un strat de tus negru plus pudră de talc - a se lucra repede, că dacă îl laşi de pe o zi pe alta devine casant) şi Photoshop (all hail). Primele încercări şi povestea ilustraţiilor se află aici.

Impromptu pentru pisicopian III

(partea II se află aici)

NARATORUL : Şi astfel procesul de recepţie şi selecţie înlocuieşte procesul de creaţie. În mod interesant, acest mod de gîndire este coerent cu filosofia postmodernistă, enunţată de Rosalind Krauss, anume că originalitatea nu există. Abordarea ludică şi legitimarea aproprierii din punct de vedere artistic sunt primul pas spre anihilarea creatorului. Sau poate că anihilare nu este un cuvânt prea fericit, mai degrabă avem de-a face cu o democratizare a termenului, o împărţire a puterii creatoare la întreaga populaţie. Dacă tot ce putea fi creat a fost creat deja, dacă bagajul de imagine este limitat şi variat doar prin combinatorică, atunci singura soluţie care ne rămâne este resemantizarea prin contemplare. Oricum vizitarea unui muzeu – sau a unui spaţiu artistic, presupune o analiză mentală dincolo de aparenţe, o citire în profunzime a intenţiilor (uneori chiar o inventare prin presupunere a acestora, pentru că artiştii sunt enigmatici şi nu se explică pe deplin), de ce să ne limităm la muzee? Duchamp inventează ready made-ul şi îl introduce în câmpul artei, argumentănd că actul de a alege un obiect echivalează cu cel de a crea. Şi atunci, ce nevoie avem de artişti, şi ce nevoie avem de muzee, dacă reuşim, aplicând procedeul, să vedem arta în tot ce ne înconjoară? Nimic nu îl poate opri pe privitorul cult, iniţiat, să vadă într-un afiş publicitar o satiră dură şi subversivă, o analiză a superficialităţii societăţii contemporane şi, la urma urmelor, a fricii de moarte, pentru că acesta este resortul subtil pe care îl foloseşte întreaga publicitate. Îmi veţi spune ca intenţia creatorului nu a fost aceasta. Nu. Dar aceasta e intenţia privitorului. Procesul început în Renastere, anume uciderea divinităţii şi tranziţia spre ecogentrism, scoaterea artistului din anonimat şi plasarea lui într-un loc de cinste, ei bine, acest proces se definitivează acum. Paradoxal, rezultatul ar fi revenirea la anonimat şi în acelaşi timp refacerea legăturilor spirituale – pentru că o permanentă stare de atenţie şi un permanent proces de creare-investigare hermeneutică a lumii ne-ar smulge din starea noastră de automate şi ar iniţia metamorfozarea în fiinţe.

Impromptu pentru pisicopian II

(partea 1 se află aici)
PRIVITORUL(care s-a tot fâţâit, bătând din picior) : E secolul XXI. Imaginile mă asaltează continuu, din toate părţile. Scopul lor este de a mă manipula, de a mă convinge – ecou al poţiunilor medievale- că un deodorant este soluţia tuturor problemelor mele sentimentale, că există o Valhala a oamenilor cool şi trendy, iar pentru a ajunge acolo tot ce îmi trebuie e o pereche de tenişi cu sclipici. Şi, în timp ce feţele femeilor photoshopate la refuz îmi rânjesc ademenitor de pe toate gardurile, voi aveţi tupeul să mă invitaţi în muzee?
(furios):De ce? De ce să dăruiesc o oră unor bucaţi de stofă cu vopsea pe ele, maşinii de rahat a lui Delvoye, fotografiilor blurat pictate ale lui Richter şi scrisorilor personale ale Sophiei Calle? Ce legătură am eu cu toate acestea?
(mai calm) Desigur, ce doriţi voi de la mine este să-mi suspend viaţa pentru câteva minute şi să plonjez în lumea sesibilităţii voastre artistice, să vă ascult şi înţeleg explicaţiile, cum că faţa lui Marilyn repetată la infinit e defapt o alegorie a morţii, cum că pornografiile lui Jeff Koons pun în discuţie conceptele noastre de dragoste şi acceptabilitate şi moralitate şi pudoare, că plicticoasele filme uşor stângace ale lui Matthew Barney sunt explozii de fantezie creatoare şi simbolism profund. Problema este că, dacă mă opresc si mă conformez instrucţiunilor, dacă îmi folosesc bagajul informaţional şi raţionalitatea, ei bine, da, atunci ajung să vă înţeleg arta, să vă dau dreptate şi poate chiar să vă susţin. Dar procesul mă lasă sleit de forţe, cu un gol în stomac şi o uşoară durere de cap. Şi descopăr că v-am dăruit prea mult şi nu am primit nimic.
(mefistofelic) Şi atunci va trebui să intru iar în muzeu, dar de data aceasta vom juca după regulile mele. Dacă oricum în trecerea mea prin viaţa mi s-a dat o singură perspectivă, anume a mea, o singură istorie valabilă, anume a mea, atunci acestea trebuie să fie criteriile după care selectez ce voi păstra şi ce voi uita din imaginile pe care le întâlnesc. Şi nu încercaţi să mă convingeţi că Gerhart Richter merită atenţia mea pentru că e valoros. Valoarea, materială sau spirituală, e o creaţie socială bazată pe criterii arbitrare şi care nu funcţionează în plan personal-individual. Argumentele raţionale nu mă vor impresiona decât la nivel raţional. Demonstrează, dar nu modifică de loc criteriile după care îmi stabilesc plăcerea. Acestea se bazează pe amestecul aleator dintre dispoziţia mea de moment şi istoria personală. Şi atunci, rezultatul va fi o bază de imagini, a căror semnificaţie îmi va fi accesibilă numai mie. Avem de-a face cu imaginea folosită ca declanşator de senzaţii – cu toate riscurile care decurg de aici, pentru că dacă un kitschos căluţ de porţelan îmi aminteşte de crăciunul petrecut la bunica mea şi de dimensiunea magică pe care o conferea spaţiului percepţia mea din vremea respectivă, îl voi include.
(către ARTIST): Îţi dai seama că, dacă fac aşa, puţin îmi pasă de numele autorilor sau de traumele lor sau de plăcuţa aia în trei limbi…

Măştile nopţii

Varianta color - sort of - a benzii desenate publicate în primul număr al fanzinei...

Impromptu pentru pisicopian I

-piesă de teatru într-un act-
Scena 1
Undeva în secolul douazeci şi unu, prima jumătate. Trei personaje în scenă, ARTISTUL, NARATORUL şi PRIVITORUL. Decorul va recrea cât mai aproximativ posibil peştera lui Platon, eventual cu un neon deasupra care să spună PLATO’s CAVE, open all season.
ARTISTUL:Suntem artişti, suntem teribili. Şi avem o relaţie privilegiată cu imaginea. În muzee, noi nu suntem asemena muritorilor de rând. Noi privim un tablou şi ştim exact cum a fost făcut, putem trăi empatic procesul, putem să ne imaginăm gesturile şi momentul deciziilor. Dar muritorului de rând îi mai lipseşte ceva. Invidia. Scurtul şoc cvasi electric care spune, mai mult sau mai puţin tare, şi locul meu e aici, în spatele uşilor de sticlă, al vânzătoarei politicoase de bilete, lângă plăcuţa argintie cu numele meu şi justificarea genialităţii mele în trei limbi de circulaţie internaţională. Convingerea, adâncă, reprimată, că toţi Picasso aştia nu sunt chiar aşa de buni pecât se spune.
NARATORUL: Desigur, a aduce discursul în acest punct echivalează în contextul postmodernist cu deschiderea unei cutii de râme. Întâi pentru că intră in discuţie statutul muzeului – sigur, sunt artişti care susţin că arta trebuie să iasă în stradă, dar muzeul o va însoţi mai totdeuna (clădirile sunt irelevante, voi reveni asupra felului în care se cer privite exponatele). Şi apoi, pentru că există teama că muzeele zilelor noastre sunt un fel de McDonald-suri culturale – câte sedii are Guggenheim-ul şi unde anume? Dar dincolo de aceste argumente, rămâne ideea că, pentru a-şi întâlni publicul, imaginile de artă trebuie să iasă din sanctuarul atelierului şi să se confrunte cu privitorul. Avem aşadar două personaje, de o parte şi de alta a paravanului pe care îl reprezintă imaginea.
(dramatic) Dar ce este o imagine? Imago insemna mască mortuară, deci ce este o imagine? Şi dacă Renaşterea a înlocuit idolatria cu estetica (Regis Debray, Vie et mort de l’image), ce este imaginea? Şi dacă Galaxia Gutenberg apune şi dacă am intrat deja în Videosferă, ce este imaginea? Şi dacă paradigmele sunt răsturnabile, ce ne va aduce viitorul?

notă: un pisicopian arată aşa

Prinţesa Langwiedre... mai departe

Schiţe... şi studii de expresie. Şi o uşoară urmă de disney vilain...