Problema identităţii

...o problemă pe care nu mi-am pus-o niciodată până la capăt, pentru că mi se părea artificială. Din întunericul din spatele ochilor, eu simt foarte bine că sunt. Conştinţa eului e mai puternică decât exrpimarea/explicarea lui.

Aşa se face că nu mi-am dat seama decât foarte târziu că sunt est-europeancă, de la fizionomie la bagajul cultural, de la felul în care văd până la felul în care redau. Nu mi-am dat seama că ceea ce produc este îmbibat de "esteuropenism". Că este tensionat, întunecat şi oarecum macabru.

Cum naiba nu mi-am dat seama ?

Păi... întâi pentru că locurile în care creşti îţi aparţin necondiţionat, o apropriere prin amintire care eludează judecata de gust/valoare. Aşa se face că timp de 20 de ani blocurile nu mi s-au părut urâte. Am crescut citind (citindu-mi-se) Ţara lui Vam de Vladimir Colin si Poveştile Contesei de Segur. Şi Momo, Michael Ende. Şi Cele doisprezece anotimpuri ale jocului, Iordan Chimet. Am crescut jucând Monkey Island şi Loom (mai târziu, Corpse Bride avea să mi se pară un film simpatic şi prietenos).

Şi atunci, de aici de unde stau eu şi privesc, lucrurile se văd altfel, deformate de lentila tuturor experineţelor mele acumulate. Şi cum "eşti unic, exact ca oricine altcineva" exprimă, cu ironie postmodernistă, adevărul, înseamnă că n-am să mă găsesc niciodată în faţa unei alte fiinţe umane pentru a comunica, ci mai degrabă ca să ne confruntăm patrimoniile în căutarea unui sentiment împărtăşit.

În final, cred că poţi face asta (conexiunea? comuniunea?) mai bine în imagini decât în cuvinte. O imagine va fi mereu nouă, un cuvânt va fi mereu erodat de cel puţin 1000 de ani de rostire. O imagine te invită să te opreşti şi să descoperi, un cuvânt îţi cere să întorci pagina.

Unchiul Vania

... la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj.
Pe scurt, jos pălăria.
Pe larg, cam tot ce trebuie spus se găseşte aici.
Şi ce mai poate fi spus urmează acum, perspectiva mea de spectator uşor cinic şi niciodată entuziasmat apriori. Un spectator care a sfârşit prin a fi cucerit.
Nu a fost prima dată când vedeam piesa (la urma urmelor, dacă e să vezi un spectacol jucat într-o limbă străină, precauţia dictează să-ţi fie cât de cât familiar textul). Şi înainte aş fi rezumat-o ca fiind povestea unor oameni care se târăsc prin plictiseală timp de patru acte (recunosc, prezentarea aceasta nu rivalizează nici pe departe cu ceea de pe Wikipedia.ro). Am apreciat jocul actorilor (care făcea subtitrarea aproape inutilă), m-au impresionat decorurile, fiecare un tablou vizual memorabil fără a fi covârşitor (nu ştiu de ce, camera profesorului şi scara interminabilă spre cer? spre noapte? spre ploaie? mi-au amintit de Oraşul copiilor pierduţi), am trăit tensiunea - evocată prin acrobaţii şi (cred că) am înţeles în sfârşit piesa de teatru.
Este o poveste a ratării, a lipsei de bucurie şi, în final, a lipsei totale de speranţă - toate cu atât mai crunte cu cât nu se petrec sub aripa unei tragedii trecute care să le justifice, ci doar sub lumina unui aşa a fost să fie foarte simplu. Personajele sunt nefericite mai ales pentru că nu ştiu cum să fie altfel, îţi joacă fiecare rolul de victimă şi se dizolvă într-o trândăveală melancolică. Dar regizorul merge mai departe, integrând specatatorul în spectacol, aşezându-l pe scenă, întrebându-l, cât din poveste e povestea ta, cât de mult eşti şi tu actor în piesa asta şi ce-ai să faci atunci când cortina se va coborî şi tu ai să te găseşti de partea greşită?
N-am să spun, ratarea (sau irosirea sau bătrâneţea) e o chestie de atitudine, o stare de spirit - pentru că au spus-o americanii de atătea ori pe atâtea postere motivaţionale de culoare bomboanei încât cuvintele şi-au pierdut sensul. Ratarea e o piesă de teatru. Şi n-am să încerc să dau soluţii - pentru cine? pentru personajele din piesă? ar fi naiv - pentru spectatori? ar fi nespus de arogant. În viaţă, ca şi în teatru, nu există cu adevărat soluţii, nici răspunsuri, există numai întrebări şi străfulgerări.

Threadless!

Score this design: "Status: Available," to help it get printed on Threadless!



Asta sunt eu, cerând nişte voturi! Click pe imagine pentru detalii - şi merită să vedeţi şi ce se mai întâmplă pe site...

Langwidere - mai departe

Emoiconurile (sau smileys, sau zâmbăreţi, sau faţă galbenă care râde) sunt forme de exprimare/mascare/mimare a emoţiilor. Sau, din punctul de vedere al prinţesei din ţara lui Oz, capete aşezate în dulăpioare de cleştar căptuşite cu catifea, numai bune de purtat şi admirat la nesfârşit.

Printesa Langwidere - nivelul 3

Recapitulare rapidă - Prinţesa Langwidere (langweilen în germană înseamnă a te plictisi) îşi schimbă capetele ca pe nişte accesorii vestimentare. Şi trăieşte înconjurată de oglinzi, iar marea ei tristeţe e că trebuie să-şi întrerupă auto-contemplarea 15 minute pe zi ca să se ocupe de treburile statului. Ce legatură are asta cu internetul?

Avatar de James Cameron sau ficţiunea ca ispăşire

Am văzut Avatar.
Şi n-am să vorbesc despre impresionantele efecte vizuale, un pot-pourri estetic, sau despre intriga gen Pocahontas in spaţiu, sau despre excesul de zahăr şi violenţă, sau despre ce părere proastă au producătorii şi regizorii despre public - căruia dacă nu-i explici ce se întâmplă din cinci în cinci minute sigur n-o să priceapă nimic.
Dincolo de toate, cel puţin filmul are un mesaj pozitiv.
Despre asta vreau să vorbesc. Şi vreau să spun, nu, nu merge aşa. Nu ai voie să speli păcatele neamului tău, păcatele rasei albe, prin filme dinamice şi imagini frumoase. Nu ai voie să mistifici trecutul sângeros sub forma unei ficţiuni cu happy-end. Şi nu ai voie să îi induci publicului liniştitoarea iluzie că viitorul nu va fi exact ca şi trecutul. Pentru că dacă mâine noi ca umanitate am descinde în Lumea Nouă, i-am masacra pe băştinaşi fără scrupule. Desigur, după aceea am purta lungi discuţii despre drepturile lor, în interminabile reuniuni la nivel înalt, dar am rămâne mereu uniţi în credinţa că între "noi" şi "ei", între "eu" şi "alter", egoismul e singura lege. Sute de filme (pilule roz de simţit bine pe dinăuntru) nu pot schimba asta. Nu ai voie să speli creiere cu poveşti epice despre cum natura se coalizează împotriva agresorului. E o soluţie deus ex machina (metodă care, din cele mai vechi timpuri, slujea la transformarea tragediei în comedie pentru împăcarea tiranului care plătea cheltuielile trupei de teatru). În plus, daţi-o dracului de treaba, ce-i cu mentalitatea asta de băieţel de doişpe ani, ce mesaj pozitiv e în ideea că doar violenţa, la scară cît mai mare, va salva lumea de violenţă?
Noi suntem monstrul. Noi suntem agresorul. Şi dacă nu vom învăţa să negociem, să tolerăm - a priori, nu după secole de sclavie şi holocaust- să tolerăm firesc, fără să cerem premii şi eternă recunoştiinţă, ei bine... îngerii nu vor coborî din cer să ne salveze, spiritele apei şi ale aerului nu se vor alia în numele vieţii, şi nici diavolii nu voi veni să ne mănînce. La final, noi suntem singuri cu noi, şi pocăinţa nu slujeşte la nimic. "Ce-ai omorât, omorât rămâne".
Partea cea mai rea? Mi-a plăcut filmul. Destul de mult. Şi asta nu face decât să mă înfurie şi mai tare. Pentru că demonstrează că strategia "omului alb" funcţionează.

Oamenii cărţii

De la încept, recunosc că nu am citit cinstit decât trei capitole din Oamenii Cărţii de Geraldine Brooks- anume primele două şi ultimul. Restul le-am frunzărit doar, destul de dezamăgită. Şi am mai citit, cu respect, cuvintele de final ale autoarei, în care detaliază realizarea documentării. Dar puterea de a scrie, sprijinită de abilităţi de jurnalist (premiul Pulitzer), laolaltă cu cea mai asiduă documentare din lume nu sunt suficiente pentru a face literatură bună, pentru a scrie un roman captivant. Una peste alta, Oamenii Cărţii este o carte seacă şi segmentată, care nu reuşeşte să fie surpinzătoare.

Nici o lege nu interzice să ai în acelaşi roman o australiancă expertă în cărţi rare, în conflict cu mama neurochirurg, care mamă a fost în tinereţe îndrăgostită în secret de un pictor evreu care a murit de o tumoare la ochi, care este tatăl protagonistei despre care aceasta nu ştie nimic, plus războiul din Iugoslavia, plus un expert în cărţi rare membru al unităţilor de elită evreieşti, plus un director musulman de muzeu cu un copil în comă, plus Inchiziţia Catolică, plus ghetourile evreieşti din Veneţia pe la 1600, plus carnavalul din aceeaşi Veneţie, plus naziştii, Holocaustul, plus o tânără maură vândută ca sclavă, violată şi devenită iubita soţiei creştine a emirului, sclavă care pictează manuscrise evreieşti în Spania secolului XV. Staţi, că nu am terminat. Undeva mai intră rezistenţa în munţi şi convorbirile telefonice din Viena secolului XIX, Israelul din zilele noastre şi cred ca şi o bucată din Sahara. A, şi romanul se învârte în jurul hagadei din Sarajevo, un manuscrie preţios.

Poate că există pe lume autori care să scoată la liman aşa o încrengătură de istorii - la urma urmelor, Dicţionarul Khazar al lui Milorad Pavic tratează cam aceleaşi subiect, cam pe aceeaşi distanţă în timp, poate cu şi mai multe ramificaţii narative. Dar principalul păcat al romanului Geraldinei Brooks e faptul că a fost scris de un occidental (şi mă refer la mentalitate). Îi lipseşte cu desăvârşire poezia, trăirea autentică, profundă (toate personajele par actori de seriale - nu joacă prost, dar nici bine nu joacă). La sârbul Pavic, dacă plouă, apăi simţi apa prin haine. La Brooks, dacă plouă, te simţi ca în faţa unui ecran de televizor şi aştepţi cuminte ca unul sau mai multe clişee asociate cinematografic cu ploaia să-şi facă apariţia. Autoarea comunică, dar nu istoriseşte, şi pentru a comunica alege soluţii facile, universal accesibile şi cumplit de plicticoase. Literatura fast-food pentru intelectuali. Totul se dă, nimic nu rămâne ascuns, timpul e preţios şi cititorul nu trebuie obosit cu subtilităţi.
Păcat. Povestea unei cărţi rare, unui manuscris ebraic pictat, urmărită simultan diacronic şi sincronic, o poveste parte adevăr, parte ficţiune... ei bine, putea fi o poveste nemaipomenită.